Preşedintele Băsescu s-a luptat iar cu sine şi nu ştim pe cine a învins. După ce i-a chemat pe liderii opoziţiei la Cotroceni, i-a ascultat pe jumătate plictisit, pe jumătate înţepat şi apoi i-a evacuat, spunând că sunt iresponsabili, preşedintele a lăsat urme de neşters pe obrazul minorităţii maghiare, jucându-se de-a regiunile pe harta ţării.
Sinteza săptămînii politice românești cu Sorin Șerb
Aşa-zisa regionalizare făcută cu pixul pare tot mai mult o redimensionare a domeniilor coroanei de partid şi de stat. Autonomia şi eficienţa sunt doar cortinele de praf în culisele cărora se pregătesc ambuscadele împotriva fondurilor europene şi a autonomiei locale. Preşedintele trage de coadă un tigru adormit.
Controversa cu maghiarii a căpătat o dimensiune transnaţională prin afirmaţiile autorităţilor ungare care consideră că astfel se schimbă harta etnică. Li s-a ripostat de la Bucureşti că aceste afirmaţii sunt o formă de imixtiune în politica internă a României. Din afirmaţiile preşedintelui au sărit scântei iar controversa depăşeşte marginile prezentului, redeschizând o falie de unde ies straturi groase de gaze inflamabile.
Este stratul arheologic revizionist ale cărui fantome îl bântuie astăzi pe Traian Băsescu. Într-o emisiune televizată, preşedintele a afirmat că regele Mihai ar fi fost sluga ruşilor şi că abdicarea sa ar fi fost un act de trădare naţională. Preşedintele spune azi că Ion Antonescu, socotit de Aliaţi o piesă de artilerie grea folosită de nazişti pentru exterminarea evreilor din România, ar fi fost doar un militar loaial ţării, controlat de un rege iresponsabil.
Că lucrurile au stat cu totul altfel o demonstrează nenumărate mărturii istorice. Întreaga construcţie postcomunistă s-a sprijinit pe un ethos ai cărui eroi principali erau tocmai cei care s-au opus dictaturii roşii iar regele Mihai era printre cei dintâi, supravieţuitor, personaj şi martor, autoritate morală indiscutabilă şi sursă de prestigiu internaţional de care politicienii abili s-au folosit cât au putut, cu acceptul magnanim şi înţelegător al Casei regale.
A nega rolul regelui în lupta împotriva invaziei lăcustelor roşii înseamnă nu doar a pune la îndoială o întreagă bibliotecă istorică, ci şi construcţia etică a României de după 1989, rezultată din conflictul dintre resturile comunismului securistic şi reprezentanţii democraţiei interbelice. Dar poate că e şi semnul că această luptă e departe de a se fi încheiat.
S-o fi gândit preşedintele că, în contextul redesenării Constituţiei, problema monarhiei, deşi inexistentă printre modificările propuse, ar fi putut fi pusă pe tapet de unii dintre reprezentanţii opoziţiei? E posibil ca afirmaţiile preşedintelui să aibă legătură cu faptul că după ce premierul Boc a spus că retrocedarea castelului Peleş s-a petrecut în circumstanţe suspecte, Direcţia Anticorupţie a început să cerceteze averea familiei regale? Cum care avere? Acele resturi salvate cu mare greutate după infinite umilinţe, din ghearele hoţilor, pardon, ale statului. Nu putem găsi cutia neagră a navei prezidenţiale astfel că aceste incidente sunt de neînţeles.
Posibilă victimă a unui complex de inferioritate, dar şi a vidului de putere pe care-l ocârmuieşte după ce a distrus în mare măsură mecanismele democraţiei, preşedintele a şters mereu podelele cu predecesorii săi. Singurii faţă de care şi-a manifestat simpatia au fost Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu. Primul-militar până în măduva oaselor care a înţeles să-şi respecte angajamentele, chiar dacă astfel s-a asociat crimelor de război naziste, celălalt-un stalinist feroce, care, spune Traian Băsescu, ar fi rămas ca un mare preşedinte în sufletul românilor, dacă ar fi stat la putere doar zece ani. Este o logică pe dos faţă de cea presupusă de condamnarea oficială a comunismului.
Regele Mihai, un supravieţuitor al infernelor naziste şi comuniste, nu putea stârni decât dispreţul şi ura unui preşedinte pentru care comunismul ceauşist a însemnat vârsta primelor iubiri.
Că preşedintele are probleme de autoritate era clar de multă vreme. S-ar părea că slugărnicia celor din jur a făcut un gol cosmic care nu-i mai opune nicio rezistenţă. Traian Băsescu nu se mai poate bate decât cu sine însuşi. De aceea, lumea lui pare tot mai strâmtă, oferind confortul unei cămăşi de forţă. Singura instituţie care pare să supravieţuiască aşa-zisei reforme instituţionale este preşedinţia. Poate şi pentru că, asemeni unei bacterii anaerobe, crescută pe buza vulcanilor submarini, şi preşedinţia lui Traian Băsescu creşte din resturile ideologice care considerau că democraţia este un moft şi că avem nevoie de un despot luminat.
Poate că e bine că s-a întâmplat aşa. Casa regală a refuzat, cu eleganţă, comentariile. Nu ar fi bine, li s-a spus curioşilor. Preşedintele a rămas să se răstească la poarta castelului de la Săvârşin în speranţa că din răsteala lui castelul se va prăbuşi. Deşi mi-e teamă că, în cumsecădenia sa, regele îl va pofti la ceai.
