„Povestea scârbei” își titrează editorialul Alexandru Canțîr în Adevărul. El scrie că cine urmăreşte acum scena politică de la Chişinău, poate constata că, din punctul de vedere al orgoliilor politice, un mileniu-două, acolo, nu înseamnă mare lucru. De exemplu, că rânza uşor mumificată deja a respectivului demnitar egiptean nu diferă prea mult de cea freş a dregătorului moldovean în general. El adaugă că ușa în fața căreia s-a oprit o parte a guvernării săptămâna trecută ducea înspre reforme care există într-o „poveste de succes“. Nu şi în învăţământ, nu şi în calorifere, nu şi în poliţie, drumuri, biletele pentru avion, nu şi în convorbiri telefonice sau justiţie…
Tot în Adevărul puteți citi un interviu cu șeful misiunii diplomatice a Norvegiei, care sugerează că dacă Republica Moldova vrea să scape de sărăcie trebuie să scape de corupţie întâi, iar moldovenii să muncească mai mult şi să tindă spre o supremaţie a legii.
Constantin Tănase scrie în Timpul că politicienii noştri sunt nişte fabulişti, discută cu noi într-un limbaj esopic, nu cu probe. Totul este transferat în lumea simbolurilor, a parabolelor, siglelor, umbrelor şi fantomelor, iar în consecinţă votăm secere şi ciocane, stejari, trandafiri şi aducem la putere „păpuşari”, „şobolani” și „chichi-michi”, expresie pe care Constantin Tănase a împrumutat-o de la preşedintele interimar al Moldovei, Marian Lupu.
Iar Sorina Ștefârță descoperă pe pagina de internet a Partidului Comuniştilor o rubrică intitulată „agonia regimului”. Şi chiar dacă, în versiunea PCRM, „regimul” nu este altcineva decât actuala guvernare, citind această rubrică ,singura frază la care s-a gândit autoarea a fost: „Cum trebuie să fii ca să scrii despre propria agonie?”.
