Unii istorici sunt de părere că deportările din RSS Moldovenească au purtat un caracter vădit represiv şi au fost îndreptate împotriva celor care respingeau orânduirea sovietică socialistă, instaurată în teritoriul dintre Prut şi Nistru după anexarea lui la imperiul sovietic în vara anului 1940. Soarta deportaţilor în Siberia a fost diferită. Unii s-au aciuat în barăci părăsite, alţii au fost nevoiţi să şi le construiască. Munca în colhozurile şi sovhozurile de acolo, la întreprinderile forestiere, piscicole, miniere era o muncă istovitoare. Din cauza condiţiilor inumane de trai şi de muncă mulţi din cei deportaţi şi-au dat obştescul sfârşit pe întinsurile îngheţate ale Siberiei.
Mărturii și istorie - La sfîrșit de săptămînă cu Europa Liberă
Desfăşurate în masă şi în valuri succesive, deportările au constituit una din cele mai dureroase pagini din istorie. Europa Liberă a căutat să afle ce ştiu oamenii întâlniţi ocazional în stradă despre aceste valuri de deportări.
- „Au fost patru valuri de deportări. Au fost deportaţi basarabenii în Siberia, au fost deportaţi pentru a ridica nivelul de trai în partea de nord a Rusiei. Erau deportaţi cei mai deştepţi oameni din Basarabia, oameni care munceau.”
- „Cito ia znaiu o sovetskoi deportaţii? Bîli stalinskie represii ăto ne toliko zdesi, i v Rosii, krugom, po vsemu Sovetskomu Soiuzu.”
- „Bîla takaia politika Stalina, vot i deportirovali liudei.
Politika bîla nepravilnaia. Mnogo obijennîh liudei ocazalosi, mnogo nepravilino vîslanîh ocazalosi liudei. Politica takaia bîla ne znaiu, na unicitojenii narodu, mojet bîti, ăto stalinskaia politica bîla.”
- „M-au dus în Siberia la şase, luna a şaptea, fără tată, fără mamă, 13 copii, de ne-am întors numai doi. Numai ploşniţi, numai ţinţari, numai frig şi foamete. Umblam la musor să strângem ciuperci şi corji de cartofi. Menea lişili detstvo... mi-au furat copilăria.”
*
O mărturie a unei rezistenţe, care este miraculoasă. Nu se ştie cum de a rezistat şi a rămas cu mintea întreagă eroina noastră, ascultând-o cum povesteşte despre infernul prin care a trecut. Numele ei este Leocadia Răileanu, de la Cobîlnea, Şodăneşti.
Leocadia Răilean: „Răscolesc sufletul mereu deportările, foamea, gerul, pe care l-am tras. Şi astăzi sunt bolnavă din cauza asta.”
Europa Liberă: Să vă amintiţi cum v-au trimis în Siberia de gheaţă.
Leocadia Răilean: „Cum? Au venit noaptea şase spre şapte, înarmaţi, au stat afară şi au spus: nu vă mişcaţi nicăieri, că n-aveţi dreptul să vă mişcaţi. Tata a fost luat în 45 ca politicant. Tatăl meu a fost cu românii primar de primărie. Şi când au venit în 40 ruşii a fost preşedintele de selisovetului. Şi ei au început să-i caute nod în papură.”
Europa Liberă: Aţi fost deportaţi unde?
Leocadia Răilean: „În Kurgan.”
Europa Liberă: Şi cât aţi stat acolo?
Leocadia Răilean: „Opt ani.”
Europa Liberă: În seara ceea, şase spre şapte iulie 49 v-au dus de aici, de la Cobîlnea unde?
Leocadia Răilean: „În Şoldăneşti. Am şezut trei zile pe rampă, în căldură, pe vremea asta.”
Europa Liberă: Aţi reuşit să luaţi ceva de acasă?
Leocadia Răilean: „Nimic absolut. Am ieşit cu mîinile în buzunare, ne-au suit în maşină şi ne-au dus.”
Europa Liberă: Care ar fi fost motivul că vă deportează? Numai faptul că tăticul Dumneavoastră era primar?
Leocadia Răilean: „Şi asta, şi aceea că suntem culaci, şi politicanţi, şi ne-au deportat, şi ne-au dus.”
Europa Liberă: Deci, v-au dus în gară la Şoldăneşti. Aţi stat trei zile în gară acolo. V-au culcat în tren?
Leocadia Răilean: „În tren şi uşile închise. În vagoane din
astea care duc vite. Şi de-acum noi, hai că... dar erau femei cu copil mic-mic, leşina copilul cela. Şi fără apă, fără nimic am şezut acolo. Şi ne-au pornit spre Kurgan.”
Europa Liberă: Se întâmpla acolo în tren să moară cineva dintre acei, pe care i-au luat?
Leocadia Răilean: „Aici nu, dar pe drum au murit bătrâni. Pe drum au murit bătrâni. Bătrâni, doamnă Valentina, de tot bătrâni.”
Europa Liberă: Am înţeles că nici apă nu vă dădeau.
Leocadia Răilean: „Nu ne dădeau. Tocmai după Ufa au început să ne scoată. Dar nu aveam vase, nu aveam nimic. Şi ne duceam şi ne dădeau ei nişte căldări murdare, dar eram bucuroşi, pentru că vroiam apă. Mâncare nu vroiai, da apă vroiai.”
Europa Liberă: Câte zile şi câte nopţi aţi mers, până când aţi ajuns în Kurgan?
Leocadia Răilean: „13 zile, în gara Şumiha am ajuns, în vagoane am stat, câte un soldat lângă vagon şi ne-au închis. Şi am şezut şi nu ştiam ce e tăcerea asta. Dar tăcerea ceea, acolo jumătate de zi am stat. Dar ei până ne-au înregistrat, aici tot au făcut documente. Erau de prin sovhozuri, cărora le trebuiau lucrători. Şi ne-au făcut documentele, ne-au anchetat, tot, şi ne-au pus şi ne-am iscălit că nu fugim.”
Europa Liberă: În aceşti opt ani prin ce chinuri aţi trecut?
Leocadia Răilean: „Doi ani de zile am trecut prin mari suferinţe, pentru că ne-au dus şi ne-au dat în nişte barăci din bârne şi erau numai ploşnițe şi ne mâncau. Şi mâncare nimic.”
Europa Liberă: Dar ce înseamnă mâncare nimic? Totuşi găseaţi ceva de-ale gurii?
Leocadia Răilean: „Bani nu aveam, nimeni nu ne da. Că ei acolo au dus o politică aşa, că vin un fel de oameni, care mănâncă carne de om şi beau sânge de om. Şi ei când au văzut maşinile celea, că noi apărem acolo, copiii şi toţi au fugit prin casele lor, pe afară nu erau nimeni. Şi erau bătrâni, care ei tot au fost deportaţi acolo. Era un zaveduiuşcii de moară. L-a luat pe un frate de-al meu şi îi da pe zi câte doi-trei pumni de făină de ovăs, de orz, de ce era.”
Europa Liberă: Câţi fraţi eraţi?
Leocadia Răilean: „Patru fraţi şi două surori.”
Europa Liberă: Şi toţi aţi fost deportaţi?
Leocadia Răilean: „Toţi, cu mama. Că tata a fost în altă parte.”
Europa Liberă: Vă făcea mama turte? Ce vă făcea?
Leocadia Răilean: „Un fel de nu ştiu cum să-i zic, şuruială, că n-avea de unde să facă turta ceea. Că dacă noi eram şase suflete şi ne da pe zi la care lucram câte o sută de grame de secară, cum era pîine de aceea. Şi când ne aşezam la masă împărţeam la toţi. Era frăţiorul mai mic şi eu eram de 15 ani.”
Europa Liberă: Câţi ani aveaţi?
Leocadia Răilean: „Eram de 15 ani când m-au ridicat. Nu ne dădea, dar de-acum pe mine m-au scris mai mare şi m-au vârât în lucru, că altfel muream. Şi mama se aşeza şi lua şi ea o gură şi muşca şi o punea înapoi pe masă. Lingea şi ea blidele, ce rămânea de la urmă. Asta a fost primul an, peste măsură. Al doilea an au văzut că noi suntem cuminţi, muncim şi erau nacialnicii ceea, nu aiştea. Că noi am fost acolo înregistraţi, în toată ziua ne duceam un an de zile şi ne iscăleam dimineaţa – că n-am fugit. Dar după aceea ne duceam o dată în lună. Doi ani o dată în lună şi ne iscăleam. Şi apoi de-amu ne-au lăsat în pace. De-acum nu ne mai târâiau să ne iscălim.”
Europa Liberă: Când aţi revenit, aţi avut parte de casă? De masă?
Leocadia Răilean: „Tata a venit la noi. Tata a fost în altă parte.”
Europa Liberă: Unde era tatăl Dumneavoastră?
Leocadia Răilean: „Tata în Karelofinsk a fost. Şi tata a venit cu documente, ca să-şi ia familia acasă. Noi de-acum nu vroiam să venim. Am venit acasă cu documentele celea şi casa n-au vrut să ne-o întoarcă.”
Europa Liberă: Aţi avut 23 de ani când trebuia să veniţi acasă?
Leocadia Răilean: „Da.”
Europa Liberă: Aţi avut o tinereţe zbuciumată?
Leocadia Răilean: „Da, eu copii de fapt n-am avut. Poate şi dauna, că mă rog, am fost... dar am înfiat o fetiţă. Am crescut-o, am educat-o, am învăţat-o, e profesor de istorie şi geografie.”
Europa Liberă: Cunoaşte lumea ceea ce s-a întâmplat, totuşi, atunci?
Leocadia Răilean: „Care cunoaşte, care nu mai cunoaşte.”
Europa Liberă: Trebuie cunoscut adevărul istoric?
Leocadia Răilean: „Trebuie cunoscut. Trebuie. Asta neapărat, să luptaţi vă rog. Odată şi odată trebuie adevărul să iasă.”
*
A fost deportată în Siberia la o vârstă fragedă. Valentin Guţu din Ialoveni a povestit la microfonul Europei Libere că ceea ce a suferit în Siberia sunt numai floricele. Grosul suferinţelor urma să-l îndure chiar acasă, unde s-a întors în 1956. El spune că este nevoie de a cunoaşte experienţele grele, prin care au trecut mii de basarabeni.
Valentin Guţu: „La 6 iulie 1949, undeva pe la orele două noaptea, nişte bătăi puternice, sălbatice chiar aş zice în uşă. Numai am întrebat cine e acolo. Ei au spus: activiştii satului.”
Europa Liberă: Da cine erau activiştii satului?
Valentin Guţu: „Erau... să nu zic poate vorbe rele, dar de
obicei să zic aşa – nişte leneşi au fost. Nişte turnători de fapt, să zicem. Poate nu anume ei pe noi ne-au turnat, dar totuna erau în aceeaşi tagmă. În sfârşit, a deschis mama şi a intrat acolo un ofiţer, câţiva aşa-numiţi activişti. Au zis – gătiţi-vă de plecare. Au spus câte lucruri are dreptul să ia, maşina era deja în ogradă, să încarce. Şi fratele, pe atunci 14 ani avea, aproape 15, îi arunca lucrurile în maşină, iar mama le arunca înapoi jos – nu le duc, mai bine să mă omoare. Mama avea atunci opt copii, dintre care doi erau căsătoriţi, erau pe la casele lor şi ceilalţi eram aici, acasă. Unul dintre acei numiţi activişti le-a îmbrâncit pe două surioare de ale mele, una avea şapte ani şi alta 10, astfel ele au fugit. Şi am rămas numai noi ceilalţi.”
Europa Liberă: Deci, patru copii au mers cu mama în siberii de gheaţă?
Valentin Guţu: „Da. Ne-au dus în regiunea Tiumeni, satul Korea, din raionul Dubrovno, dar până atunci ai noştri au fost încă în câteva localităţi. Mama în fiecare localitate a construit tot câte o casă. Şi aici aveam un bordei în albia veche a Irtîşului şi am săpat acolo, în partea de sus a malului un bordei şi trăiam. După aceea am construit după bordei acolo şi o căsuţă.”
Europa Liberă: Să ne vorbiţi de ce tatăl a rămas în sat?
Valentin Guţu: „E altă istorie. Deci, el lucra în sat ca preşedinte de soviet sătesc. El a luptat pe front, a fost închis, avea patru ordine de luptă, medalii de luptă avea. Avea merite în faţa regimului sovietic.”
Europa Liberă: Şi el nu putea convinge regimul să nu despartă familia?
Valentin Guţu: „Clar lucru că nu putea să convingă. Cine putea să spună atunci un cuvânt pentru culaci? Cum ne numeau.”
Europa Liberă: Dar era în fruntea sovietului sătesc, în fruntea primăriei.
Valentin Guţu: „În fruntea sovietului sătesc, ceea ce nu ştiu eu, probabil, că el tot era un organizator al călătoriilor astea prin sat ai activiştilor.”
Europa Liberă: Deci, el ar fi fost interesat să deporteze o parte din familia lui?
Valentin Guţu: „Probabil că n-a fost interesat aici. În genere lui i-au sunat de la raion, până atunci îi sunase de la raion şi i-a spus să dea lista culacilor. El a spus că din ăştea nu am. Fiindcă el trăia cu mama.”
Europa Liberă: Dar în familie era mama mai înstărită, mai bogată decât tata?
Valentin Guţu: „Mama, da, desigur. El era sărac.”
Europa Liberă: Ce avea ea?
Valentin Guţu: „Ea avea vreo două sute şi ceva de hectare de pământ în satul Ulmu, raionul Ialoveni, fostul Hânceşti. Iar el, eu am aflat abia vreo 10 ani în umră, poate şi mai puţin, mi-a spus un cumnat de-al meu: „a fost un rău, tatăl tău”. Zice, el cu forţa s-a instalat în casă la mama ta, a luat-o cu forţa, şi iată te-ai născut tu.”
Europa Liberă: Tatăl a rămas.
Valentin Guţu: „A rămas aici, dar pe noi ne-a trimis în Siberia. Însă peste un timp, poate vreo lună sau mai mult, ne-a ajuns şi el. Cum a fost, aici iarăşi e un semn de întrebare. Că nu puteai să alegi locul. Cred că a fost ca pedeapsă că n-a vrut să spună despre noi. Şi a fost acolo cu noi vreun an de zile. După aceea i-a scris scrisoare lui Stalin, că are merite în faţa regimului şi i-au dat voie să vină.”
Europa Liberă: Şi el nu a cerut, nu a insistat ca împreună cu el să revină acasă la Ialoveni, în satul Ulmu întreaga familie?
Valentin Guţu: „Bineînţeles că nu a insistat. Una că nici nu era înregistrat oficial şi probabil el şi se bucura de asta. Ca să fii înregistrat cu un duşman al poporului, cine ştie cum avea să privească şi la dânsul. Eu aşa înţeleg, că el pentru carieră, a rupt-o cu noi pentru totdeauna.”
Europa Liberă: O mamă de una singură, cu patru copii, fiind deportaţi acolo, în siberii de gheaţă, cum s-a descurcat o femeie de una singură?
Valentin Guţu: „Avea noroc de fratele meu, Grigore. Eu îmi amintesc câtă foame am tras acolo şi mâncare aproape nimic. Dacă eram duşmani ai poporului, nu dădeau să mănânci ca să te saturi. Mama plângea. Îmi amintesc cum plângea, des plângea. O întrebam şi eu, copil fiind: de ce plângi, mamă? Ea zicea: iată, nu ne dau voie să ne întoarcem în Moldavia. Plângeam şi eu. Când de-acum ne-am întors, ei nu i-au dat voie să vină, însă ea totuşi a venit. Şi autorităţile locale i-au făcut atâtea zile fripte.”
Europa Liberă: Aici, la Ulmu?
Valentin Guţu: „Da. Casa nu i-au restituit-o.”
Europa Liberă: Nu i-au întors gospodăria?
Valentin Guţu: „Nu, nu, nu ne-a restituit-o. Şi iarăşi plângea. Iarăşi o întrebam: de ce plângi, mamă? Zicea: unde-i Grişa? Fratele, că el a plecat în Kazahstan, vreo opt ani a fost acolo în Kazahstan. Era un nou mod de deportări. Chipurile ca patrioţi. Duceţi-vă, lucraţi, faceţi, ridicaţi, ş.a.m.d. şi el s-a dus să facă bani şi să-şi aranjeze viaţa. Mama plângea - unde e el, ca să ne ia să ne ducă înapoi de unde am venit. Aici nu mai rezista, de-acum autorităţile locale.”
Europa Liberă: Suferinţele de aici erau comparabile cu suferinţele de acolo, din Siberia?
Valentin Guţu: „Anume comparabile, chiar mai mari erau. Că nu în zadar ea socotea că acolo e mai uşor decât aici, necătând că acolo a fost suferinţe mari.”
Europa Liberă: Deci, casa nu i-au restituit-o, gospodăria?
Valentin Guţu: „Nu.”
Europa Liberă: Averea, pământul, ce mai avea.
Valentin Guţu: „Nu, nu. În 1989, când a fost reabilitată, trebuia să ne restituie casa.”
Europa Liberă: Cui aparţinea casa?
Valentin Guţu: „Era o brigadă de câmp într-însa şi grajduri de cai. Ne-au întors numai oile, căci între timp cineva a dat foc. Ne-au dat chipurile ca restituire a averii totale 6 900 de ruble.”
Europa Liberă: Domnule Guţu, care sunt lecţiile acestor deportări? Cine le-a însuşit?
Valentin Guţu: „Dacă e să ne gândim, istoria, oamenii ceea puteau fi vii şi astăzi, mulţi puteau fi vii. Şi au fost chinuiţi, şi alţii au fost împuşcaţi. Şi din sat de la noi ştiu oameni, peste care au căzut copacii la tăiet de pădure şi acolo li-s mormintele, în Siberia ceea de gheaţă.”
*
Au fost patru fete la părinţi, ea – mezina. De mici copii i-au trecut prin foamete. Au plecat în oraşul Karaganda, unde îşi ispăşea vina tatăl lor, ca prizonier pentru că a fost incorporat pe timpul războiului din 1939-1945 în armata română. Tatăl ei a fost primar în satul de baştină, la Vatici, Orhei. În noaptea de 6 iulie 1949 au fost ridicaţi, adică deportaţi în Siberia de gheaţă în satul Sosnovca, regiunea Irkutsk. Toată viaţa a fost profesoară de limba şi literatura rusă în şcoala naţională. Raisa Marcenco-Cuculescu a povestit şi elevilor săi adevărul despre acel calvar, prin care a trecut familia ei şi mii de alţi basarabeni. Mărturiile ei spuse şi la microfonul Europei Libere:
Raisa Marcenco-Cuculescu: „Tăticul meu, pe timpul când a fost Basarabia sub stăpânirea României, a fost primar în sat, în Vatici, gospodar, patru fetiţe, eu cea mai mică. Şi dacă el a fost incorporat cu românii, în armata română, îndată după după terminarea războiului el a fost luat ca prizonier şi dus în Karaganda. Mămica mea cu noi patru, toţi mărunţei, nu a mai rezistat. Taman era foamete, şi ne ia pe noi toţi împreună şi plecăm în Karaganda.”.”
Europa Liberă: Ca şi când aţi plecat de bună voie.
Raisa Marcenco-Cuculescu: „Atunci – da. La tăticu am plecat. Asta a fost în ʼ47.”
Europa Liberă: În ʼ48 aţi revenit acasă?
Raisa Marcenco-Cuculescu: „În ʼ48 revenim şi nu dovedesc părinţii mei să înceapă o gospodărie, amuia în ʼ49, la 6 iulie, au venit noaptea repejor, în cămaşă de noapte cum eram, toată familia, în centrul satului era o maşină. Ne-au încărcat şi mai departe eu nu ţin minte nimic. Când noi ne-am întors de-acum din Siberia, în ʼ56, părinţii au aflat că lista a fost alcătuită de cei, care erau atunci la sovietul sătesc. Dar pentru aceea că tăticul meu a fost primar, deci noi am fost ridicaţi în ʼ49.”
Europa Liberă: Unde aţi stat toţi aceşti şapte ani de deportări?
Raisa Marcenco-Cuculescu: „Am fost în regiunea Irkutsk, în Sosnovka. Nu departe de Taişet.”
Europa Liberă: Primii ani au fost insuportabili, plini de chin şi suferinţă. Ce au însemnat anii aceia?
Raisa Marcenco-Cuculescu: „Au fost foarte grei. Ce-au însemnat? Eu m-am trezit acolo, este aşa o vorbă moldovenească. De când eu ţin minte, trăiam în baraci şi eram aşa, familia mai mare – un pat din scânduri, făcut mai mare. Să zicem a familiei Cuculescu, noi eram. Altul era din mai puţine persoane, altă familie, deci mai mic. Şi tot aşa, un barak mare-mare, ca şi cum sunt fermele.”
Europa Liberă: În ăştia doi ani ce a făcut familia Dumneavoastră?
Raisa Marcenco-Cuculescu: „Tăticul la Bratsk s-a dus să lucreze. El de-acolo a venit foarte bolnav, n-a mai putut de picioare. La Bratsk tăia pădure şi construiau pentru hidrocentrala de acolo. Da mămica ieşea pe gerul de 50 de grade, ea se ducea la construcţii. Iată ea din sârmă de cea tare-tare, iute cum se spune, tăia cuie pentru construcţii. Atât de tare îi îngheţau mânuţele şi era misiunea mea – cum a apărut mămica, repejor să torn apă cu gheaţă aproape într-un lighean şi să-i dau repede. Şi ţin minte ca acum, ea punea mîinile şi aşa îi curgeau lacrimile de durere. Asta vreo doi ani. Al treilea an ei au putut căpăta locul ăsta în brutărie şi tăticu era şeful şi mămica îl ajuta şi s-a pornit. Eram sătui, cel puţin.”
Europa Liberă: Dar ce aţi mâncat în primii ani?
Raisa Marcenco-Cuculescu: „În primii ani – flămânzi. Pîine neagră, nici nu prea îmi pot aduce aminte. Mai departe nouă ne-a mers. Am avut nişte părinţi foarte vrednici.”
Europa Liberă: Gospodari şi aici, gospodari şi acolo.
Raisa Marcenco-Cuculescu: „Şi-au construit casă, primele case ale moldovenilor au fost pe care le-am construit. Nu pur şi simplu din druci, au fost primele case unse, date cu lut, paie şi apoi cu balegă, cum se fac la moldoveni casele, muruite şi văruite au fost casele moldovenilor deportaţi. Iată aşa, la şcoală ne-am dus tot acolo. Eu spre clasa a cincea limba moldovenească o înţelegeam, dar cu greu.”
Europa Liberă: Vorbeaţi doar ruseşte.
Raisa Marcenco-Cuculescu: „Într-o rusească adevărată, fiindcă dacă noi la recreaţie vorbeam în limba noastră, o primeam peste gură.”
Europa Liberă: Să vorbeşti în română era imposibil?
Raisa Marcenco-Cuculescu: „Doamne fereşte. Doamne fereşte, nici să adie măcar, absolut. Însă să vă spun, seara mai ales, eu ţin minte, ucrainenii cântau în limba ucraineană, moldovenii cântau în limba moldovenească şi tot aşa, şi tot aşa. Foarte mulţi evrei erau, care aici au fost medici, profesori, acolo spălau podelele, erau înjosiţi extraordinar.”
Europa Liberă: Ce au însemnat acele deportări?
Raisa Marcenco-Cuculescu: „De a ne nimici, ca să nu mai fim nici o dată, să nu mai existăm.”
Europa Liberă: Lichidarea naţiunii?
Raisa Marcenco-Cuculescu: „Da, eu cred că da. Fiindcă dacă noi nu ne întorceam înapoi, eu aveam să fiu chiar patriotă a Siberiei şi a Rusiei precis. De aceea cum ne-au reabilitat, adică ne-au dat voie, părinţii au trebuit să adune ceva bani să venim, că şi aici nu ne aştepta nimeni cu colaci. Era o sărăcie extraordinară. Dar vă spun, cum părinţii au putut, repede-repede acasă, la Moldova fuguţa. Când am venit, aerul era altul cu totul, dulceag, nu ştiu, ceva scump pentru mine. Era nemaipomenit să văd un copac înflorit.”
Europa Liberă: Pe parcursul anilor de studenţie, faptul că aţi fost fiică de deportaţi, nu va jucat fiesta? Sau nimeni nu ştia?
Raisa Marcenco-Cuculescu: „N-am spus la nimeni. În biografia mea eu scriam: m-am născut în satul Vatici, raionul Orhei, am terminat clasa a şaptea în anul cutare, mai departe am plecat la Orhei, dar anii de Siberia eu îndeobşte nu-i pomeneam.”
Europa Liberă: De ce?
Raisa Marcenco-Cuculescu: „De aceea fiindcă îmi era frică. Mă rog, pe atunci mulţi, şi acum mulţi încă ne socot că am fost duşmanii poporului.”
Europa Liberă: Şi am înţeles că între timp nu va ocolit Muza. Aţi aşternut nişte versuri pe hârtie.
Raisa Marcenco-Cuculescu: „Ştiţi, Dumneavoastră, eu am scris.”
Europa Liberă: Puteţi să ne citiţi ceva?
Raisa Marcenco-Cuculescu: „Pot să vă citesc. Iată aici e fotografia asta, iată aici jos.”
Europa Liberă: Al treilea din dreapta, în rândul de sus este Cosntantin Cuculescu. A fost deportat în 1949 de către autorităţile sovietice de ocupaţie pentru faptul că în anii războiului a fost primar al satului Vatici, Orhei. A revenit în Basarabia în 1957.
Raisa Marcenco-Cuculescu: „Spre şase iulie în noapte, s-au săvârşit crimele toate. Şi gospodari adevăraţi au fost în grabă deportaţi. În trenuri destinate pentru vite, cuprinşi de spaimă, pe arşiţe cumplite, până la locul destinat. Infernul roşu l-am aflat. La grele uşi zăvoare mari, soldaţi cu arme lungi şi tari, un aer înnăbuşitor şi în voce, lung sfâşietor, fiind flămânzi, amar plângeam. Apă şi pîine tot ceream, de mîna mamii ne-ncleştam, de patria-mamă ne îndepărtam. Tot în drum-în drum-îndrum, prefăcând speranţa în scrum, de la Moldova mai departe, înspre Siberia, în străinătate. Doamne, ce taiga întunecoasă, imensă, rece, mlăştinoasă, cu ţânţari de malarie şi cu oameni în robie. Apoi la braţ că-au fost mânaţi, taţii noştri, soţi şi fraţi. Acolo mulţi din ei s-au stins, lăsând orfani copii plânşi.”
Europa Liberă: Doamnă Raisa, o adevărată lecţie de viaţă din partea Dumneavoastră, spusă la microfonul Europei Libere. Amintiri, care nu pot fi şterse niciodată.
Raisa Marcenco-Cuculescu: „Nici nu se pot, doamnă Valentina, de uitat. Într-adevăr nu. Eu vă spun aceea ce am văzut eu cu ochii mei şi ceea ce am simţit eu şi ceea ce retrăiesc până la lacrimi.”
