Linkuri accesibilitate

O familie de cărturari: la despărțirea de Traian Bratu


Traian Bratu
Traian Bratu

Pe Traian ca și pe bunicul său omonim, rectorul de la Iași, îl caracterizau „corectitudinea, onestitatea, seriozitatea, temeinicia acțiunilor întreprinse. Era un om delicat, incapabil să jignească pe cineva”.



In ziua despărțirii de Traian Bratu, prietenilor cunoscut cu numele de alint Codruț, coleg de redacție și de destin în exil, prieten apropiat chiar dacă, de peste un deceniu, la sute de kilometri, gîndurile mi se aștern greu pe hîrtie; ca și pe... unde.

Cultură și politică: în amintirea lui Traian Bratu
Cultură și politică: în amintirea lui Traian Bratu
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:14 0:00
Link direct


Odată cu plecarea lui, România mai pierde unul din acei intelectuali apropiați și atașați ei, dintr-o întreagă generație exilată pe care, practic, generația tînără de astăzi nu a cunoscut-o. O generație ai cărei oameni, foarte adesea, nu au apucat să-și dea măsura întregii creativități și a talentului, zbătîndu-se printre străini sub imperiul acelui de neocolit „primum vivere”.

O generație căreia politica nu „i-a luat capul” dar care, așa cum s-a întîmplat cu Traian și alții din cei deveniți redactori ai Europei Libere sau ai altor posturi de radio ce emiteau către țară, a găsit natural, uneori chiar imperios, să-și pună capacitățile intelectuale în sprijinul luptei pentru dispariția unui regim politic polițienesc și în esența sa troglodit. Prin firea lucrurilor unii din acești intelectuali au fost mai cunoscuți, alții mai puțin sau de loc, fiindcă, mă gîndesc mereu Traian Bratu, scrierea unor efemere știri, chiar dacă importante pentru cei ce le recepționau în colivia lor bine îngrădită și asediată, nu avea cum să-i pună în vedetă.

Și, nu odată, reprezentanții acestei categorii de intelectuali proveneau din vechi familii românești atașate unor tradiții democratice. Exceptîndu-i pe cei apropiați lui, rari au fost cei care au știut că Traian purta numele unui bunic, născut în Rășinari, educat în Germania și ajuns unul din germaniștii respectați ai României, la Universitatea din Iași: Traian Bratu. În perioada interbelică a fost decan al Facultății de Litere și apoi un rector luminat. Mă gîndesc la el fiindcă Traian, Codruț, colegul nostru îi semăna în talentul și în acerbia filologică, la fel și în demnitatea și atitudinea umană.

Zilele acestea, gîndindu-mă la el, am recitit portretul pe care îl făcea rectorului Bratu, colegul său lingvist Iorgu Iordan, într-o carte de conversații cu Valeriu Mangu, apărută cu ani în urmă la editura Minerva, în care îl compara cu Ibrăileanu „în ceea ce privește corectitudinea, onestitatea, seriozitatea, temeinicia acțiunilor întreprinse.” „...Era un om delicat, incapabil să jignească pe cineva.” „Pentru Bratu, - spunea același martor al istoriei trecute - conta, în primul rînd munca, munca cinstită, neîntreruptă. Cînd această muncă exista la cineva, fiind vizibilă pentru oricine, era dispus să treacă cu vederea greșelile, abaterile nu prea grave.” Toate, valabile în egală măsură pentru Traian, cel de la Europa Liberă...

In alte timpuri și în alte condiții de împletire a culturii cu politica, rectorul pe durată lungă al Universității din Iași, își amintea Iorgu Iordan, fără să fi fost un revoluționar, „un socialist cum fusese Ibrăileanu în tinerețe”, „nu ceda cînd i se părea că un lucru este nedrept. El nu se gîndea întîi dacă o acțiune este legală sau nu, ci, înainte de toate, dacă este dreaptă sau nu.” De aici o permanentă confruntare cu legionarii ale căror mijloace violente nu le ierta, tot așa cum - depune mărturie lingvistul - nu „le putea ierta faptul că nu erau studioși, nu erau temeinici în ceea ce făceau, că pretențiile lor de a reforma viața politică de la noi contrastau foarte puternic cu modul în care se comportau în viața de toate zilele.” Și, le reproșa Traian Bratu legionarilor, „O societate culturală, cum vreți voi, organizată de voi, care sînteți așa de patrioți, ba chiar mai
Editorial din „Cultura creștină” despre atentatul legionar împotriva lui Traian Bratu

mult, naționaliști, trebuie să aibă anumite obligații față de destinele poporului. Voi nu vă asumați nici un fel de obligație!”

O rectitudine morală admirabilă care avea să-i facă pe legionari să încerce să-l elimine fizic, într-un atentat rămas în istorie și care a fost consemnat, într-o notă ce surprinde, de un alt martor al timpului: Mihail Sebastian. Insemnarea acestuia de jurnal, de „marți, 2 [martie 1937]”, are darul să arunce o lumină și asupra altei categorii de intelectuali, atunci într-o exaltare necugetată: „Lungă discuție politică cu Mircea [Eliade], la el acasă. ... După opinia lui, studenții care l-au ciopîrțit cu cuțitele pe Traian Bratu, aseară la Iași, nu sînt gardiști, ci ori... comuniști, ori național-țărăniști. Textual. [...] Toți cei care nu sînt gardiști, toți cei care fac altă politică decît cea gardistă, sînt trădători de neam și merită aceeași soartă.”

O pagină de istorie, trecută adesea astăzi sub tăcere, dar care, așa cum am avut ocazia să o constat în multe discuții de-a lungul anilor, nu a fost niciodată uitată în familia Bratu, de tatăl său, Victor, de Traian, plecat zilele trecute dintre noi, care au ales și cultivat lumea democrației. O altă lume, o altă parte a exilului românesc ce se prelungește, și în care Traian, Codruț, și-a încheiat prea timpuriu, nedrept de timpuriu, viața...
Previous Next

XS
SM
MD
LG