11 august 2001
Dreptul al proprietate, inclusiv al regelui Mihai.
Editorial săptămînal.
de Nestor Ratesh
Regele Mihai doreşte să reintre în proprietatea castelului Peleş. Nimic anormal. Zeci de mii de români vor să-şi recupereze proprietăţile naţionalizate de comunişti, iar legea le permite acest lucru în marea majoritate a cazurilor. Mulţi şi le-au recuperat deja. De altfel, chiar regele şi-a recăpătat cîteva din fostele lui proprietăţi.
Legea nu stabileşte limite, iar bunul simţ ne spune că dreptul la proprietate ori se aplică integral, ori nu se aplică de loc. Prin urmare dacă domeniul Peleş a fost proprietatea fostului monarh, luată cu japca după abdicarea lui forţată, este, fără îndoială un act de justiţie să-i fie restituit.
Istoricii şi juriştii care cunosc documentele declară că într-adevăr domeniul şi castelul au fost iniţial proprietatea regelui Carol I, rămase prin drept succesoral regelui Ferdinand, care, la rîndul său le-a lăsat, prin testament nepotului său, regele Mihai.
Dar dreptul la proprietate înscris în Constituţie şi în legi încă mai tulbură minţile cioplite în învăţămîntul de partid de pe vremuri. De aceea a durat în România atît de mult pînă ce principiul restituirii proprietăţilor să-şi găsească o expresie legislativă, ceva care în alte ţări s-a aflat printre primele măsuri adoptate după căderea comunismului. Este şi motivul pentru care atît de mulţi români întimpină încă şi astăzi dificultăţi în recuperarea proprietăţilor lor, umblînd cu anii prin tribunale.
În cazul regelui însă, obtuzitatea larg răspîndită a căpătat la unii o virulenţă patologică. Nu e neapărat de mirare şi ar putea să fie chiar gîndită ca o modalitate de a cîştiga capital politic.
Retorica PRM a încercat întotdeauna să prindp tunetele şi fulgerele mahalalei. În alt diapazon PSD scapă doar cîte un cuvînt sau două din care rezultă îndoieli şi adversităţi, dar şi o dorinţă de a amîna o poziţie tranşantă. Recenta reconciliere dintre preşedintele Iliescu şi rege frînează, se pare, apetitul retoric al partidului de guvernămînt.
Această reconciliere i-a pus pe mulţi pe gînduri, atît în zona stîngii anti-monarhiste cît şi în rîndul monarhiştilor. Au fost însă puţine glasuri care s-au pronunţat răspicat, fie de-o parte, fie de cealaltă. Înţelegerea imperativului unei asemenea reconcilieri a fost unul din considerentele care au pus surdină eventualelor critici sau le-a descurajat cu totul.
Un altul, a fost faptul că ambele tabere şi-au dat seama că cei doi aveau propriile lor considerente. Pentru Ion Iliescu reconcilierea cu regele era în primul rînd o piesă esenţială în efortul de a-şi preface radical imaginea, atît pentru felul în care va intra în istorie cît şi pentru beneficiile imediate în planul apropierii de Occident şi de valorile sale.
In ce îl priveşte pe fostul monarh interesele ţării trebuie să fi jucat un rol important, dacă nu primordial. De interese politice însă, se poate vorbi cu greu. E clar că a renunţat la ideea de a reveni pe tronul Romaniei, iar vîrsta îl împiedică, presupunînd că măcar ar dori, să intre în politică şi să realizeze performanţa fostului rege bulgar Simion, care este acum primul ministru al ţării sale.
Nu puţini se gîndesc mai curînd la beneficii practice pe care această reconciliere le-a oferit regelui şi mai ales familiei sale, urmărite de la drepturile de fost şef al statului la posibilitatea de a trăi în Romania şi nu în ultimul rînd la mediul mai prielnic de a-şi recupera proprietăţile. Nu e nimic neobişnuit sau reprobabil în aceasta. Regii sunt şi ei oameni, cu familii şi obligaţii, cu dorinţa de a vedea făcîndu-li-se dreptate în fine.
Recuperarea Peleşului nici nu intră neapărat în această discuţie asupra eventualelor motivaţii ale recentei reconcilieri pentru că ştim acum că regele Mihai nu doreşte să-l păstreze pentru sine ci îl va dona statului pentru a rămîne ceea ce este acum, cel mai vizitat muzeu din ţară. O donaţie de astă dată, nu o confiscare!
