Agenţia Naţională de Administare Fiscală (ANAF) a publicat zilele trecute topul celor mai mari datornice ale statului. De la începutul acestui an de când se află pe lista neagră a Fondului Monetar Internaţional datoriile acestor zece companii au crescut cu peste 10 la sută. S-a ajuns la o nouă gaură de circa un miliard de euro pe lângă miliardele adunate în ani şi, dacă ne uităm cum le tremură miniştrilor mâinile când numără banii de la sănătate, educaţie şi ajutoare sociale, există perspectiva ca datoriile să crească.
Sinteza săptămînii politice românești cu Sorin Șerb
Nu s-a ajuns la această situaţie orbeşte, ci cu metoda şi priceperea pe care o şi aşteptam de la o ţară care a inventat alba-neagra. ANAF a verificat periodic situaţia şi a dat amenzi usturătoare, dar nu a avut vreme să cerceteze prea îndeaproape situaţia bugetofagelor şi, dacă a făcut-o, nu a spus decât vorbe încurajatoare. A avut de lucru pentru că în România încă există 3500 de companii de stat, regii autonome, societăţi naţionale şi cu capital de stat, adică tot atâtea guri flămânde de hrănit de la bugetul unui stat care încurajează doar natalitatea acestor familii. Oricum, chiar dacă au ştiut că drojdia vechilor datorii a fermentat, mărind presiunea şi ameţeala generală prin capitolul de investiţii bugetare, ministerul finanţelor şi ANAF nu au făcut nimic să oprească o hemoragie bine orientată politic.
Topul publicat de ANAF este un secret public. Guvernul ştia de prin aprilie că bulimia primelor zece companii de stat a înghiţit trei sferturi din totalul datoriilor bugetare. Şi aici sunt banii dumneavoastră: în salariile, primele, sporurile, vilele, casele de protocol, perdelele cu ştrasuri, plasmele de pe holuri, toaletele de marmură şi birourile din lemn de nuc. În cheltuielile de reprezentare, în licitaţiile cu dedicaţie, în vizitele de lucru şi în puşculiţele şi găleţile electorale. În investiţiile haotice inspirate de politicile haotice ale guvernului. Ceea ce nu l-a oprit pe ministrul finanţelor să spună, după ce i-a întâlnit pe reprezentanţii FMI, că opt dintre companiile monitorizate au trecut testul şi şi-au îndeplinit obiectivele.
Companiile de stat sunt banii albi pentru zilele negre ale guvernului. Indiferent de numele şi legile care le protejează, ele nu au putut face decât ce ştie statul mai bine, adică să consume bugetul. Toată lumea, de la ţar la portar, a fost de acord că aceste companii sunt un cartof prea fierbinte pe seceta asta şi că ar trebui să le dăm cadou. Simpla listare la bursă a câtorva mari datornici, spunea şi administratorul Fondului Proprietatea de curând, ar putea atrage miliarde de lei. Cu toate acestea, extragerea lor din buget dă sevraje guvernului şi clienţilor acestuia.
Cum s-ar putea deconecta cu propria mână de la aparatele care le întreţin funcţiile vitale? Cum să-i mai răsplătească pe cei mai meritoşi activişti care nu au prins trenul alegerilor locale şi nici nu s-au priceput să urce pe primul loc la cele generale? Cum să-i mai mulgi de bani pentru fondul de solidaritate chiar dacă, după cum se pare, acesta a rămas îngropat în conturile Partidului Democrat? Cum s-ar mai putea dosi atâţia bani în investiţii de care nu are nevoie nimeni, doar statul, pentru a se înstăpâni etern pe sursele şi resursele bunăstării?
Rămân, e drept, celelalte surse de câştig bugetar, inepuizabile, dar dependente de migraţie şi speranţa la viaţă a românilor. Strategia fiscal-bugetară pe următorii trei ani, un document adoptat zilele acestea de guvern, le inventariază. Statul va avea bani să-şi întreţină seraiul eliminând plata tichetelor de masă, cadou sau vacanţă, tăind al treisprezecelea salariu, suspendând majorarea pensiilor şi amânând cu doi ani acordarea celor şase procente din Produsul Intern Brut pentru educaţie. Mai mult, statul se gândeşte şi la alte metode pentru a creşte baza de impozitare. Deja s-a decis să dea afară încă cinci la sută dintre bugetari, păstrând rata de ocupare de un angajat la şapte posturi vacante. Cum-necum, numărul şomerilor, pensionarilor şi asistaţilor va creşte, sporind presiunea asupra bugetelor speciale, cele acuzate că ar fi mărit deficitul şi datoriile externe.
Devine tot mai evident că, pentru puterea actuală, reforma nu înseamnă defel restructurarea statului prin extirparea centrilor nervoşi ai foamei patologice şi ai corupţiei generalizate, ci operarea estetică a vechilor defecte. Nu mai
Devine tot mai evident că, pentru puterea actuală, reforma nu înseamnă defel restructurarea statului prin extirparea centrilor nervoşi ai foamei patologice şi ai corupţiei generalizate, ci operarea estetică a vechilor defecte.
contează că, hrănindu-şi întreţinutele din bani publici, guvernul încalcă înţelegeri internaţionale într-o perioadă în care bunul renume este cea mai căutată investiţie la bursă ori că stabileşte, printr-un document fără altă valoare juridică decât că a fost aprobat la partid, un pachet de noi măsuri de austeritate, călcând în picioare tot atâtea legi şi principii morale câte pagini are strategia cu pricina.
E vorba despre legi pentru care partidul a tras multe gloanţe de argint în rezistenţii opoziţiei: legea educaţiei, codul muncii sau noua lege a pensiilor. Pentru un viitor căruia s-ar putea să nu-i supravieţuiască, guvernul ne propune măsuri care nu au produs nici până acum locuri de muncă, nici creştere economică şi nici restructurarea statului, ci doar sărăcie, emigranţi şi degradare. A întreţinut însă până la supradimensionare companiile de stat, clientela partidului şi un electorat captiv, care-şi ia, odată la patru ani, raţia de libertate în pungi de orez şi sticle de ulei.
