La 28 august 1989, a doua zi după Marea Adunare Naţională din 27 august, a avut loc şedinţa Biroului Politic al Partidului Comunist al Moldovei. Stenograma acestei întruniri a fost inaccesibilă până recent, de aceea ar fi interesant să vedem ce conţinea ea.
Acolo s-a discutat despre rezoluţia adoptată de mişcarea de eliberare naţională de la Chişinău o zi mai devreme, fiind criticată, de exemplu, poziţia lui Mircea Snegur care a participat la manifestare şi a votat rezoluţia Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989.
A condus şedinţa Biroului Politic Simion Grossu, prim secretar al CC al PCM. S-a făcut aluzie la faptul că deşi participarea lui Snegur la Adunare – ca şi a altor trei membri, Ţâu, Guţu şi Platon – a fost aprobată din timp de Biroul Politic, mandatul acordat a fost depăşit. Mai mult, secretarul CC al PCM, membru al Biroului Politic Semionov l-a atacat pe Snegur pe motiv că acesta ar fi fost adevăratul organizator al Marii Adunări Naţionale.
Snegur la rândul său a fost destul de abil în a aminti despre împuternicirea acordată de Biroul Politic şi a înţeles că ofensiva e cel mai bun mijloc de apărare, menţionând rolul lui Semionov în incitarea unor întreprinderi industriale la grevă împotriva proiectului legislaţiei lingvistice şi legăturile sale cu Interfrontul Unitate-Edinstvo.
Un alt subiect de bază discutat aprins la şedinţa Politbiroului de la Chişinăul din 28 august 1989 s-a referit la sesiunea Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, fixată pentru 31 august 1989, la care urma să fie adoptă legislaţia lingvistică. Principalul punct care a stârnit controverse s-a referit la delimitarea funcţiilor limbii române ca limbă de stat şi a limbii ruse ca limbă de comunicare interetnică.
Aflăm astfel din luarea de cuvânt a lui Vladimir Ţurcan, pe atunci şef de secţie la Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM, invitat special la şedinţă, că a discutat această formulare cu mai mulţi demnitari de la Moscova, printre care cu Evgheni Primakov, preşedinte al Sovietului Uniunii din URSS, care a fost de acord ca limbii române să i se acorde statut de limbă de comunicare interetnică de rând cu cea rusă.
Ţurcanu a adăugat însă că formularea ar putea deranja populaţia rusofonă care ar interpreta stipularea respectivă ca o ştirbire a rolului limbii ruse, percepută de ei ca unica limbă de comunicare interetnică, atât în republică, cât şi la nivel unional, inter-republican. În cele din urmă, având susţinerea majorităţii Biroului Politic, a avut câştig de cauză formularea lui Grossu, susţinut de Veaceslav Pşenicinikov, al doilea secretar al CC al PCM, Semionov, secretar al CC al PCM, Ivan Calin, Ion Guţu, Nicolae Ţâu şi, tacit, de Andrei Sangheli. Snegur a rămas în minoritate, el fiind singurul care a menţionat explicit necesitatea ca limba română să aibă un rol dominant în republică în toate domeniile, inclusiv în cel al comunicării interetnice.
Prin stipularea rusei ca limbă de comunicare interetnică s-a sperat astfel că cele 120 de întreprinderi industriale şi căile ferate vor înceta greva. Dar, deşi sesiunea din 31 august 1989 va adopta această formulare, nimic esenţial nu se va schimba. Grevele din stânga Nistrului aveau să evolueze în mişcarea separatistă, iar cele din Chişinău şi alte oraşe din partea basarabeană vor căuta să submineze în continuare mişcarea spre independenţă a Republicii Moldova. Iar ulterior unii ruşi mai făceau referire la statutul limbii ruse ca limbă de comunicare interetnică ca să nu înveţe limba română.