Am privit, mărturisesc, cu uimire prestaţia pe care Dominique Strauss-Kahn a avut-o duminică, în cadrul jurnalului de actualităţi al unui mare post de televiziune francez, jurnal ce a avut o audienţă record: 13 milioane de telespectatori! Nu aveam, totuşi, motive, de mirare; foiletonul mediatic din ultimele luni, cu fostul director al FMI ca protagonist, fusese destul de edificator. Mă aşteptam, într-adevăr, la un minimum de decenţă. Nici vorbă. Strauss-Kahn a fost plin de sine, volubil fără niciun fel de complexe, senin de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic.
A reuşit, dealtfel, să escamoteze fondul problemei. Povestea de la hotelul Sofitel din New York? N-a fost violenţă, n-a fost agresiune, ci o „relaţie nepotrivită”, o „greşeală morală regretabilă” pentru care şi-a cerut scuze soţiei, familiei şi francezilor. Ascultându-l, îţi venea să te întrebi, preluînd titlul filmului lui Corneliu Porumboiu: „A fost sau n-a fost?”.
Strauss-Kahn flutura un dosar ce conţinea, ne-a spus, concluziile procurorului american care a dispus eliberarea lui; ideea pe care încerca să o sugereze este că asta ar însemna şi recunoaşterea nevinovăţiei lui, ceea ce nu e deloc aşa. După ce a trecut de aceste momente, Strauss-Kahn s-a lansat în briliante consideraţii economice şi financiare, lucru care a redeschis o dezbatere ce părea terminată: mai este Dominique Strauss-Kahn un candidat posibil la alegerile prezindenţiale, dacă nu acum atunci mai tîrziu?
Însuşi faptul că această întrebare se mai pune este stupefiant. Pur şi simplu fiindcă sfidează bunul simţ. De acum încolo Dominique Strauss-Kahn poate să scrie cărţi, poate să lucreze în domeniul bancar dar, altfel, cariera lui politică s-a încheiat. Iar vina îi aparţine numai lui.
