Construcţia Uniunii Europene a fost un proces lent şi anevoios, cu obstacole, cu suişuri şi coborîşuri, cu speranţe şi deziluzii. Născută sub impulsul unor mari personalităţi, ca Robert Schumann, Konrad Adenauer sau Jean Monnet, Uniunea a funcţionat mai întîi ca o comunitate a statelor occidentale. Era perioada cortinei de fier, a împărţirii Europei – şi a lumii – în două tabere, sau „lagăre”, cum se spunea atunci.
Capitalismul şi-a dovedit vitalitatea şi superioritatea iar ţările occidentale au devenit tot mai prospere. Căderea zidului Berlinului şi prăbuşirea comunismului au reprezentat, pentru acea parte a Europei care trăise pînă atunci sub regimuri dictatoriale comuniste, o imensă speranţă. Acestei speranţe occidentalii i-au dat, treptat, satisfacţie, chiar dacă după lungi şi laborioase negocieri. Astăzi, Uniunea cuprinde bună parte din statele europene, inclusiv cele care, precum România sau Bulgaria, plecau de la o situaţie economică precară.
Nu vreau să repet lucruri cunoscute. Ceea ce mă interesează sunt schimbările de mentalitate şi de discurs din ultimele două decenii. Imediat după 1990 visam la Europa şi, în acelaşi timp, declaram că, de fapt, am fost, prin cultură, prin istorie, întotdeauna în Europa. Aşa privind lucrurile, integrarea politică n-ar fi reprezentat decît o simplă formalitate. Pentru omul simplu de la ţară, pentru muncitor e greu de spus ce a însemnat şi ce înseamnă Europa: mulţi au fost seduşi de discursul naţionalist conform căruia totul e în aşa fel aranjat încît străinii să vină să ne ia bogăţiile care ne-au mai rămas.
Dar nu numai la noi s-au auzit voci ostile. Eurosceptici au existat încă de cînd a germinat proiectul Uniunii Europene, iar alţii au mers dincolo de scepticism, pînă la opoziţia radicală. Un lucru este evident: e o mare, o flagrantă deosebire între discursul de odinioară şi cel de astăzi. Acum prevalează chestiunile strict pragmatice, o întreagă maşinărie birocratică adună cifre, compară, face previziuni.
Uniunea se mîndrea cu faptul că ţări precum Portugalia, Spania, Grecia fuseseră ajutate, datorită solidarităţii comunitare, să facă progrese spectaculoase şi să se apropie de nivelul ţărilor avansate. Acum, aceleaşi state resimt din plin criza şi provoacă grave dezechilibre în cadrul Uniunii. Discursului încrezător de ieri, de alaltăieri i-a luat locul unul lucid, lipsit de iluzii. Speranţa noastră e că această criză de încredere, foarte acută, este totuşi trecătoare.
