Marina Goldovskaya, una dintre cele mai cunoscute autoare de documentare din Rusia a început un turneu prin lume cu filmul „Gustul amar al libertății” dedicat Annei Politkovskaya, jurnalista rusă asasinată în 2006. Înainte de a fi lansat la Moscova, la un festival în primele zile ale lui decembrie, filmul a fost proiectat în Marea Britanie, Canada, Polonia, Statele Unite, urmând și o proiecție la Amsterdam. La Washington, corespondenta Europei Libere, Irena Chalupa i-a luat un interviu autoarei. Alexandru Eftode vi-l prezintă în rezumat.
„Acest film este necesar pentru că oamenii au nevoie astăzi de o experiență pozitivă, dacă se poate spune asta despre o jurnalistă ucisă (…) Anna a fost un om atât de luminos, cumsecade și pur încât trebuie arătat neapărat. Ne-am dezobișnuit să mai credem că asemenea oameni există”, așa își descrie filmul și pe protagonista lui Marina Goldovskaya.
Un interviu cu realizatoarea Marina Goldovskaya despre Anna Politkovskaya
Cu o solidă reputație internațională, Goldovskaya este una din cele mai cunoscute autoare din Rusia, care a câștigat numeroase premii în sfera filmului documentar. A cunoscut-o pe Politkovskaya la Universitatea din Moscova pe când Marina era profesoară iar Anna studentă. A filmat-o prima dată în 1990 în filmul „Gustul libertății” despre efectele perestroikăi asupra unui cuplu tânăr, Anna și Sasha Politkovsky.
Filmul nou este un omagiu emoționant adus prietenei asasinate, neînfricata reporteră care scria despre atrocitățile și suferințele oamenilor din Cecenia, împușcată în 2006 în scara blocului său de la Moscova. Documentarul dezvăluie natura omului Anna Politkovskaya, descrisă de un intervievat drept „conștiința” Rusiei, o conștiință de care oamenii nu sunt conștienți până când o pierd.
„Cu timpul, spune Marina, Anna s-a dedicat cu totul muncii și s-a izolat de cotidian. A fost zguduită de tragediile de la Nord Ost și Beslan. O întrebam despre multe, dar ea se întorcea mereu la ceea ce face. Își formula gândurile tot mai precis. Era emoțională și impulsivă. De multe ori reacționa categoric. Aceste lucruri îi iritau pe unii dintre colegii ei. Prietenelor apropiate care i se destăinuiseră că pur și simplu nu-i mai pot citi articolele despre coșmarul cecen, Anna le răspundea că nu sunt obligate să citească, dar ea este obligată să scrie”.
În film, Anna Politkovskaya spune că a ajuns întâmplător să se ocupe de atrocitățile războaielor din Cecenia și suferințele oamenilor din Caucazul de Nord. Nu putea scrie din auzite și investiga amănunțit fiecare caz. Așa a întâlnit numeroase mame îndurerate. În una din secvențele filmului spune că a văzut atâtea lacrimi de bărbat în Cecenia, încât ea însăși nu mai poate plânge.
După moartea Annei Politkovskaya au trecut mai mulți ani până când Marina Goldovskaya a început lucrul la documentar. Până la ea, mai mulți autori străini și ruși au făcut vreo 14 documentare. „Dar toate au fost făcute pe urme fierbinți și erau despre una și aceeași: cum, cine de ce a ucis-o, cum decurge ancheta. Pe mine, spune Marina Goldovskaya, aceste lucruri mă interesează mai puțin decât faptul că ea nu mai există. Și am decis că voi face filmul despre omul pe care l-am pierdut. Un asemenea film va trăi multă vreme. Sunt convinsă, spune autoarea, că filmul le va atinge sufletul tuturor celor care-l vor vedea”.
De ce două filme, având unul și același protagonist și filmate la un răstimp de 20 de ani au titluri atât de asemănătoare, dar totodată atât de diferite, de la „Gustul libertății” la „Gustul amar al libertății”?
„Credeam atunci, pe când eram tineri, spune Marina Goldovskaya, că putem obține totul cu ușurință, că, iată, a venit democrația, că ne așteptă libertatea… Dar ca să obții ceva este nevoie de multă muncă, pricepere, atenție… Numai că noi am irosit șansa, pas cu pas, ca niște gură cască. De aceea a și apărut acest cuvânt nou – gustul amar al libertății”.
