După declararea independenţei Republicii Moldova, la 27 august 1991, nu era foarte clar în ce direcţie se îndreaptă tânărul stat. Unii credeau că independenţa era un pas spre unirea cu România, alţii – că e o pauză în revenirea completă într-o uniune de state care va reedita URSS-ul, iar a treia grupare considera că independenţa trebuie luată în serios, ca un scop în sine.
Mircea Snegur, primul preşedinte la Republicii Moldova, a oscilat în ceea ce priveşte statutul noii republici. La un moment dat, a mărturisit ziarului francez „Le Figaro”, imediat după 27 august 1991, că următorul pas va fi unirea celor două maluri ale Prutului. Mai târziu se va răzgândi.
De exemplu, într-un interviu acordat ziarului bucureştean „Adevărul” la sfârşitul lui noiembrie 1991, preluat şi de „Moldova Suverană” de la Chişinău, Snegur vine cu anumite accente noi. Îi declară lui Mircea Bunea, corespondentul „Adevărului”, că e uşor să te pretinzi unionist şi să-i stigmatizezi pe alţii, făcând aluzie la oponenţii săi politici din Frontul Popular, care încearcă să-l discrediteze pe motiv că n-ar dori unirea. La prima vedere, la momentul respectiv Snegur se exprima pentru o unire treptată, una culturală mai întâi, care trebuie urmată de una economică.
Totodată, Snegur îşi exprimă nedumerirea că reprezentanţii Frontului s-au întâlnit la Bucureşti cu preşedintele Iliescu şi cu membri ai Senatului României cărora le-a cerut să acorde cetăţenie în masă basarabenilor. Mai mult, Snegur se declară vădit deranjat de această perspectivă, precizând că el nu ştie de existenţa unui curent în masă care să dorească obţinerea cetăţeniei române. Din contra, el spune că foarte mulţi cetăţeni din Moldova din dreapta Prutului şi-au exprimat intenţia de a obţine cetăţenia Republicii Moldova.
Aici Snegur face o declaraţie tendenţioasă, pentru că cererile respective nu au provenit numai de la moldoveni, ci şi de la cei din alte provincii ale României, mai ales din partea basarabenilor refugiaţi după 1944 în dreapta Prutului. Cu alte cuvinte, avem aici un Snegur care schiţează deja ideea potrivit căreia Chişinăul se dorea centrul Moldovei istorice şi se erijează în ideologul unei Moldove Mari, ca o contrapondere faţă de ideea unei Românii Mari.
Şi presa de la Moscova abordează, la sfârşitul lunii noiembrie 1991, subiectul legat de unirea Republicii Moldova cu România. Corespondentul de la Bucureşti a săptămânalului „Moskovskie Novosti”, cunoscut pentru poziţia sa liberală, relatează despre cum politicienii români, dar şi societatea civilă, privesc chestiunea în cauză. Astfel, Vasili Arbekov scrie că toate partidele politice, fie ele la putere, precum Frontul Salvării Naţionale, fie în opoziţie, precum PNL sau PNŢCD, sunt unanime în ceea ce ţine de problema basarabeană, fiind cu toţii în favoarea unirii.
În realitate însă, acest lucru este mai mult declarativ, crede corespondentul rus de la Bucureşti. În susţinerea tezei sale el citează o declaraţie a ministrului de externe Adrian Năstase, care spunea că revenirea Basarabiei la România va fi un proces mult mai lung decât se părea la un moment dat şi că accentul trebuie pus pe integrarea economică şi culturală.
După părerea lui Arbekov, explicaţia reticenţei cu care oficialii de la Bucureşti priveau chestiunea basarabeană s-ar fi aflat în „problema Transilvaniei”. Adică, dacă politicienii români ar fi ridicat deschis problema unirii cu Basarabia, acest lucru ar fi încurajat Budapesta să ceară şi ea revizuirea hotarelor, mai exact ar revendica întreg Ardealul sau o parte importantă a acestuia, unde locuiau 2 milioane de maghiari.
Prin urmare, acum 20 de ani, deja la sfârşitul lui noiembrie 1991, atât într-o parte şi alta a Prutului se observa un anumit scepticism în ceea ce priveşte şansele unirii celor două state. Ambele părţi pun accentul pe o integrare de lungă durată. Chişinăul oficial însă merge mai departe, formulând ideea unui proiect care era menit să contracareze aspiraţiile Bucureştilor – cel al unei Moldove Mari.