Nu se ştie pe baza căror legi fizice sperau parlamentarii opoziţiei să spargă nucleul dur al partidelor la putere, să mai extragă ceva voturi pentru ca moţiunea de cenzură să fie adoptată. Mizau şi ei, ca fizicienii, pe metafizica particulă a lui Dumnezeu, probabil. Se pare că universul mic şi omenesc, prea omenesc le-a jucat o festă: la vot nu au fost prezenţi nici măcar toţi parlamentarii opoziţiei, indiferent ce înţelegem prin prezenţă.
De pildă, nu ştim dacă deputata Aurelia Vasile a fost prezentă în sală şi, dacă da, unde s-a aflat. Nu putem şti, pentru că nici dânsa nu ştie unde-i este capul de partid. Şi unde nu-i cap, vai de picioare. Dânsa a stabilit recordul de deplasare cu viteze superluminice de la opoziţia la putere şi înapoi. În aceeaşi zi, dânsa a semnat adeziunea la Uniunea Naţională pentru Progresul României pentru ca, mai pe seară, să revină în Partidul Social Democrat. E drept, că viteza a presupus sacrificii, doamna Vasile ajungând într-o rezervă de spital cu mari dureri de cap. De! emoţia regăsirii sau poate că discuţia individuală cu Marian Vanghelie.
Nu ştim dacă a fost sau nu prezentă, dar spiritul ei melodramatic s-a regăsit în moţiunea de cenzură, a zecea de la ultimele alegeri.
„Legea salarizării guvernului iresponsabil”, „Codul Boc, salarii mici, şomaj mare, firme falimentare”, „După 22 de ani, democraţia este în pericol” sunt doar câteva titluri de telenovelă ale moţiunilor. Discursul lor este violent colorat, personalizat, vindicativ şi prezumţios, iar gramatica lor doare. De multe ori par nişte graffiti-uri pe zidurile democraţiei. S-au născut moarte, n-a mai rămas decât fişa clinică a voturilor. Dar cine ar fi sperat la mai mult?
Politicienii opoziţiei par fericiţi că ocupă studiourile televiziunilor, chiar dacă pentru asta trebuie să părăsească sălile unde li se votează progenitura. Nici ei nu par să spere la mai mult decât la ratinguri. Iar fardurile care le pun viaţă în obraji înainte de emisiune rezistă la lumină.
Ideea acestei ultime moţiuni fusese lansată de mai multă vreme, în siajul sondajelor de opinie care stabileau un câştig politic pe toată linia pentru Uniunea social-liberală. A fost, ca de atâtea ori, un calcul greşit: structura politică a parlamentului nu reprezintă voinţa publică a alegătorilor. Nici măcar în ziua votului nu a reprezentat.
Doar naivii se mai aşteaptă ca votul din Parlament să respecte, măcar în linii mari, votul pentru Parlament. Mulţi politicieni au ajuns acolo de la coada preferinţelor publice, graţie unei legi electorale elucubrante de care au tras toţi pe când era în discuţii. Nu e de mirare că a ieşit pocită. Codaşii trebuie să se ţină bine de crengile copacului animal, să nu se rătăcească printre regnuri. Apoi traseiştii care, în numele libertăţii de conştiinţă, au parcurs jungla politică din copac în copac, urmând portofelul scuturat pe la nas şi propriile necesităţi, au înclinat mereu balanţa în favoarea puterii care ştie să gestioneze foamea.
Alocaţiile bugetare pentru colegiile tovarăşilor de drum variază dacă este vorba despre o lege simplă, organică sau despre o moţiune de cenzură pentru că guvernul sprijină investiţiile iar omul este cel mai de preţ capital. Şi dacă n-ai bani de la buget, cu ce să-ţi plăteşti oamenii, adică investitorii, făcătorii de drumuri şi cămătarii din teritoriu, principalii susţinători ai democraţiei româneşti?
Tragica ironie a sorţii este că moţiunea despre derapajele democraţiei româneşti a fost discutată şi votată chiar în săptămâna consacrată celor 22 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 şi morţii lui Vaclav Havel. Dar cum nu am învăţat din viaţa marilor oameni, de ce am învăţa ceva din moartea lor?
Demnitarii au risipit multe resurse morale pentru că trebuiau să-şi acopere imoralismul. Este evident că frica, propaganda şi corupţia ne-au îndepărtat de democraţie. Ne-am obişnuit ca telefoanele şi corespondenţa să fie violate şi nu mai protestăm. Ne-am obişnuit ca justiţia să comită mari acte de injustiţie şi reprezentanţi ai guvernului să conducă celule infracţionale. Ne-am obişnuit ca regulile să fie rescrise în timpul jocului, să nu avem cum protesta împotriva prostiei, abjecţiei sau minciunii. Ne-am obişnuit să alegem degeaba.
Ajutat de antiparlamentarismul preşedintelui, guvernul a preluat cu totul conducerea statului, chiar dacă, în bulimia lui, adoptă ordonanţe de urgenţă cărora le amână, mai apoi, scadenţele. Măcar le arată politicienilor cine e stăpânul. Este evident că, de vreme ce guvernul rescrie regulile jocului, poate pentru că se grăbeşte sau doar pentru că e mânat de biciul stăpânului, politicienii trebuie să se reinventeze. Cei care au mai mari şanse de reformă astăzi sunt chiar politicienii opoziţiei, pentru că nu au interese imediate, nu sunt ocupaţi să-şi hrănească armata de prădători şi pot să-şi pună la punct programe pe termen lung. Oare?
În infinitul mic şi întunecos al vieţii fiecărui partid se regăsesc interesele şi reţelele de putere ale infinitului mare. Nici partidele de opoziţie nu fac excepţie şi probabil că ar putea scăpa de povara perfecţiunii cercetându-se mai atent, nu în propria oglinjoară, ci în ochii alegătorilor.
Lipsa de legătură dintre partide şi realitatea imediată a mizeriei şi lipsei de speranţe a vieţii de zi cu zi demonstrează că, într-adevăr, după 22 de ani, democraţia este în pericol. Incapabile să se înnoiască, mereu flămânde, canibalizându-şi duşmanii, tovarăşii de drum, dar şi susţinătorii, instituţiile democraţiei şi-au pierdut înţelesurile pe drum (de le vor fi avut vreodată), se ocupă doar de propria supravieţuire, sunt goale şi se îmbracă de ochii lumii doar cu spuma şampaniei şi retorica discursurilor.
