Pe 1 ianuarie, moneda euro împlineşte zece ani de cînd a fost pusă în circulaţie. Ideea unei monede supranaţionale e mai veche, ea făcînd parte din programul Uniunii latine creată, în 1865, de Napoleon al III-lea. Ideea reapare şi este dezbătută tot mai insistent în anii 1970, iar decizia de a introduce euro a fost oficializată cu ocazia tratatului de la Maastricht. Astăzi, 17 state fac parte din zona euro iar altele, printre care şi România, aşteaptă să fie primite, după ce vor fi îndeplinit o serie de condiţii. Euro este a doua monedă în lume, după dolar, în ceea ce priveşte tranzacţiile şi prima în ce priveşte cantitatea de bancnote aflate în circulaţie – 870 de miliarde de euro la jumătatea acestui an.
Nu e deloc simplu de făcut, după un deceniu, un bilanţ. Trecerea la euro a adus o serie de scumpiri la servicii, în imobiliar şi combustibili; s-au ieftinit, oarecum în compensaţie, echipamentele şi bunurile electrocasnice. Criza economică din ultimii ani a dat însă lovituri puternice monedei euro. Uriaşele datorii pe care le au unele ţări din uniune au scos la lumină deficienţele instituţionale şi lipsa supravegherii bancare. Prăbuşirea Greciei a făcut să se vorbească insistent de abandonarea euro şi de revenirea la vechile monede naţionale. Germanii, mai ales, au rămas cu nostalgia mărcii, monedă asociată cu extraordinarul avînt economic din perioada postbelică. În acelaşi timp, nu putem anticipa consecinţele renunţării la euro, care ar putea fi extrem de grave. Măsurile adoptate recent, menite să întărească disciplina bugetară, încearcă să redreseze o situaţie ce devenise critică. O situaţie pe care nici euroscepticii nu o imaginaseră acum zece ani.
