50 de note, rapoarte de informator și scrisori interceptate, acoperind perioada 27 octombrie 1946-9 august 1968, constituie portofoliul documentar referitor la George Enescu, predat de S.I.E. Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității și publicat integral recent într-un volum semnat de Ladislau Csendes, violonist și muzicolog de profesie, fost președinte al CNSAS.
Titlul volumului apărut la Editura Casa Radio, formulat interogativ, este cumva înșelător - George Enescu - un exil supravegheat? - iar marea masă a considerațiilor
Dar, dincolo de toate acestea ce spun sau, mai exact, ce sugerează documentele de la CNSAS? In primul rînd, că George Enescu nu poate fi acuzat, așa cum s-a procedat relativ recent la București, de indiferență față schimbările politice din România post-belică și nici de o cvasi-colaborare cu regimul comunist.
Plecarea lui în septembrie 1946 în Statele Unite, într-un turneu organizat pentru cinci luni, includea concerte de binefacere, într-o campanie menită să strîngă fonduri pentru cei înfometați din România.
Ajuns în Statele Unite, la 27 octombrie, la Legația română din Washington, Enescu aceepta propunerea primită de la București, de a candida în alegerile parlamentare din noiembrie, cu precizarea explicită „ca omagiu pentru MS Regele Mihai I și în semn de dragoste pentru țărănimea noastră..., pe lista deputaților intelectuali din afară de orice partid. Insist asupra faptului că nu fac politică și că nu iau nici o obligație pe terenul politic.” Precizarea o trimitea explicit lui Petru Groza, Teohari Georgescu și lui Emil Bodnăraș. Era poate, o luare de poziție naivă față de ceea ce avea să urmeze în România, începînd cu falsificrea alegerilor, dar nu mai puțin o luare de poziție ea însăși politică.
Refuzul de a se mai întoarce ulterior în țară se constituia apoi el însuși într-un afront politic la adresa regimului instalat treptat în România, iar Enescu, un monarh neîncoronat al artelor, personalitate de faimă internațională și șef de școală printre muzicienii din România, devenea o afacere de stat.
Potrivit documentelor publicate de Ladislau Csendes, acțiunea de „neutralizare” a compozitorului - după formula unui raport datat 5 decembrie 1952 - a fost încredințată Ministerului de Externe, în aprilie 1951, cînd, cum raportează Alexandru Lăzăreanu, însărcinatul cu afaceri ad-interim din Franța, „am primit sarcina să iau legătura cu George Enescu și să caut să-l conving să se înapoieze în țară”. Pentru a justifica eșecul acțiunii, diplomatul nu ezită să-l calomnieze pe Enescu: „nu se simte legat de patrie. A devenit (sau a fost de mai înainte un cosmopolit)”.
O notă a Ministerului Securității Statului, în mîinile căruia ajunsese raportul diplomatului, deplîngea lipsa totală de cooperare a Ministerului de Externe, atît la București, cît și la Paris, cu rezidentul local, și propunea noi măsuri pentru determinarea lui Enescu să se întoarcă în țară. Pînă la moartea compozitorului, în mai 1955, caruselul presiunilor, amăgirilor, promisiunilor și al împlinirii unora din ele, avea să se învîrtă neîncetat, supervizat de Petru Groza, Emil Bodnăraș și Constanța Crăciun, cu racolarea și cooperarea, practic, a lui Corneliu Bedițeanu, secretar și sfetnic al lui Enescu la Paris și a lui Romeo Drăghici, administratorul bunurilor familiei Enescu în România.
Speculațiile despre o posibilă „răpire” a lui Enescu, o acțiune de aducere forțată în țară, par să fie doar intepretări îngroșate și scoase din contextul documentației existente. Enescu a rămas pînă la sfîrșit o afacere de stat, în care deciziile s-au luat la nivel înalt, iar autoritățile române au fost, aparent, mai înclinate să răspundă cererilor precise de garanții și acțiuni formulate de compozitor. Securitatea s-a pliat deciziilor, așa cum o atestă un raport al generalului Vasile Vâlcu, aprobat de Alexandru Drăghici, din iulie 1954, mărginindu-se să susțină aprofundarea măsurilor de „influențare” a lui Enescu, atît prin „agentura de influență”, compusă din Bedițeanu, Lucia Shapira și Margareta Cosăceanu-Lavrillier, la Paris, cît și prin legăturile lui din țară, avocatul Drăghici și compozitorii Mihail Jora și Mihail Andricu.
Starea sănătății lui Enescu, din ce în ce mai gravă, ca și disensiunile între membri exilului românesc, mergînd pînă la sabotarea acțiunilor de ajutorare a familiei Enescu, total dezinteresate, de către Yehudi Menuhin și regina Elisabeta a Belgiei, au limitat efectele acestui morbid joc al oficialităților române, ce nu s-a încheiat total nici după moartea lui Enescu și a Marukăi Cantacuzino.
Pînă astăzi George Enescu și moștenirea sa rămîn o „afacere”, în parte de stat, în parte a unor noi profitori, sub pretext de „brand” național. Iar în acest ultim punct nu poți să nu fi de acord cu afirmațiile lui Ladislau Csendes din cartea pe care o semnează.
