„Cel mai profund adevăr al sufletului american este acela că e superficial precum o bandă desenată…”, lasă să-i scape Joyce Carol Oates la pag. 481 a monumentalului său roman, Fiica groparului, Curtea veche, 2008, considerat de critici drept apogeul & capodopera creaţiei sale.
Doar că aparenţele înşeală, iar aşa-zisa „bandă desenată” a sufletului american se dovedeşte a fi cel puţin o bandă a lui Moebus, jocul de treceri – de la un nume la altul, şi chiar de la o viaţa la alta, pentru a reveni la punctul de ruptură de altădată – marcând tot atâtea dimensiuni ale eroilor (e vorba de familia Schwart, refugiată în Statele Unite din Germania nazistă în 1936), dar şi ale naraţiunii. Căci nu există faptă/frază care să nu fie întoarsă pe toate părţile: „Tatăl Rebeccăi folosise acelaşi tip de săpun ca să se cureţe de pământul din cimitir. Numai că, sigur, niciodată nu te poţi curăţa complet de pământul din cimitir”.
La fel şi protagonista, mezina groparului Rebecca Schwart niciodată nu se va putea spăla de sângele tatălui, nu în sensul că „sângele apă nu se face”, ci literalmente:
„Ultima privire pe care Jocob Schwart i-o aruncă fiicei sale fu una de indignare, reproş, în vreme ce dibuia după trăgaci.
– Pa, nu…
Din nou, detunătura fu asurzitoare. În clipa aceea, tatăl şi fiica deveniră una şi aceeaşi fiinţă”. (Şi nu suntem decât la pag. 203, din cele 626 ale romanului…)
Alte două treimi ale cărţii urmăresc îndeaproape destinul Rebeccăi, măritată Niles Tignor, apoi ascunzându-se de soţul ei criminal sub numele – şi acesta al unei victime! – de Hazel Jones, pentru ca odată ajunsă doamnă Gallagher, să nu-i fie frică a-şi înfrunta destinul, asumându-şi-l pe faţă, odată cu numele de fată – şi anume, fiică a groparului. Ce trist rezumat al unei vieţi de refugiat: „Noi nu suntem de nicăieri, domnule. Dar de mers mergem undeva”.
23 ian. ’12
