La începutul anilor 90, când violența etnică a cuprins orașul Mostar din vestul Bosniei, zeci, dacă nu sute de familii au fost rupte în două: adesea fără voia lor frații, sau tații și fiii au ajuns să lupte de părți diferite ale frontului. Orașul cunoscut în istorie pentru mozaicul său etnic și religios, rămâne și astăzi divizat pe criterii etnice. Corespondenta serviciului balcanic al Europei Libere, Tina Jelin-Dizdar, a stat de vorbă cu un om din Mostar a cărui viață a fost bulversată la vârsta de 25 de ani. Un rezumat de Mircea Țicudean.
Zoran Laketa numește evenimentele de acum aproape două decenii „răscoala primitivilor” - nu război de apărare, nici de independență, nici agresiune. Mai important decât denumirea, spune Zoran, este că ce s-a întâmplat la Mostar i-a oprit viața în loc.
Înaintea începerii luptelor în Bosnia, Zoran și familia lui de sârbi ortodocși trăiau în pace în cartierul Zelik din estul Mostarului.
În lunile dinaintea începerii ostilităților, Zoran, de 25 de ani, fratele său Goran, de 23 de ani și tatăl lor Rajko erau îndemnați mereu să se înroleze în Armata Națională Iugoslavă, care luase poziție pe malul de est al râului Neretva. Ca să scape de armată, cei doi frați s-au mutat pe malul de vest, în apartamentul prietenei lui Zoran. Dar tatăl, Rajko, a fost recrutat în armata iugoslavă.
Până în ziua de astăzi, Zoran evită să vorbească despre soarta tatălui său - spune doar că a murit în război, fără să-și mai revadă fiii.
Pe la mijlocul anului 1992 armata iugoslavă s-a retras din Mostar, iar Goran s-a întors acasă. Numai că în mai 1993 luptele au reizbucnit, de data aceasta între bosniacii și croații din Mostar - iar frații Laketa, sârbi, au ajuns să lupte unul la bosniaci, celălalt la croați.
Prietentul apropiat al fraților Laketa, Adis, a fost recrutat în armata croaților, în care era și Zoran, dar pentru că era mai apropiat de celălalt frate, de Goran, a dezertat la bosniaci. Goran și Adis au murit la câteva zile unul după celălalt, în august 1993.
„Am tras în ei, iar ei au tras în mine”, spune Zoran Laketa.
La aproape două decenii după ce armele au amuțit la Mostar, orașul rămâne o amintire palidă a ceea ce fusese înainte de război. În locul mozaicului și toleranței se află linia de demarcație dintre partea de vest, croată și cea musulmană din est.
Sârbul Zoran Laketa s-ar fi putut înregistra fie la croați, fie la bosniaci, obținând alocații și o slujbă mai bună, numai că nu mai vrea să fie de o parte sau alta. Așa că este independent, deși șomer și fără pensie de veteran de război.
Plimbându-se agale prin Mostar, Zoran spune că îi pare rău pentru întreaga lui generație, o generație pierdută. Cei mai mulți prieteni au emigrat, unii dintre ei sunt dependenți de medicamente antidepresive pentru că nu pot uita grozăviile războiului, iar unii trăiesc la marginea societății.
