Natura a rezolvat criza politică a protestatarilor din pieţele oraşelor. Gerul şi zăpada i-au trimis acasă. Nu degeaba una dintre cele mai răzbătătoare valkyrii guvernamentale îi îndemna să plece la muncă, să lase cerşitul. Când nu ne guvernează FMI sau Comisia europeană, politicienii, mai ales cei din opoziţie, sunt confuzi. Aşteaptă o catastrofă. Uneori catastrofele sunt naturale şi neglijenţa sau nepăsarea nu fac decât să le agraveze. De pildă, iarna tinde să fie mereu catastrofală, deşi cu sumele plătite pentru deszăpezire s-ar putea mări valoarea punctului de pensie şi eventual a alocaţiei pentru copii. Dar niciun partid nu merită să stea la putere, dacă nu ştie să se folosească de catastrofe în mod judicios. Ele sunt cele care menţin, de ani de zile, starea de excepţie şi prerogativele speciale pe care şi le-a asumat executivul, cel care înlocuieşte sistematic statul de drept cu statul de excepţie.
Pe valul stihiilor s-au adunat 12 asumări de răspundere care au şocat Curtea Constituţională. Şi, pentru că în vremuri de restrişte, Curtea Constiţională este geamăna Curţii de Conturi, tot valul stihinic a permis guvernului să ducă în mod sistematic, la scară industrială şi cu acoperire instituţională o politică de îmbogăţire a propriei clientele.
Adunate, sumele cheltuite ilegal de instituţiile statului conform celor mai recente trei rapoarte anuale, ating 30 de miliarde de euro. Poate că e bine că România nu a absorbit decât vreo patru la sută din fondurile europene. Cine ştie cât s-ar mai fi furat. Curtea de Conturi nu are încotro şi dă certificate de conformitate care îi spală de vinovăţie pe evazionişti şi delapidatori. De multe ori, au fost necesare intervenţii la nivel înalt pentru ca însuşi Ministerul finanţelor să primească acest certificat. Curtea de Conturi nu are încotro pentru că, nu-i aşa, trebuie să adaptăm pierderile la criza economică prin care trecem, adunând bani albi pentru vremuri tulburi. Pentru că liderii partidului democrat liberal privesc prevăzători cum se prăbuşesc în sondaje.
Suntem în pericol să ne pierdem legitimitatea, este temerea politicienilor puterii care au descoperit cu ocazia recentelor huiduieli că vrăjile nu mai funcţionează decât pe culoarele partidului. Gura lor grăia adevărul pentru că, deşi puterea înţelege prin legitimitate, popularitate, ea pierde, de fapt, legitimitatea, adică se îndepărtează de legalitate. O legitimitate pe care e greu de ştiu de va fi avut-o încă de la început, de când, deşi înlăturat de o moţiune de cenzură pe ultimele zile ale mandatului trecut, guvernul Boc a supravieţuit în numele conservării energiei şi luptei cu criza.
Ce semnal am transmite dacă am schimba guvernul acum? se spunea cu ipocrizie în toamna lui 2008. Ce semnal am transmite dacă am face alegeri anticipate organizate de un guvern de tehnocraţi? se spune în 2012. Un guvern de tehnocraţi nu asigură ieşirea din criză, iată un punct de vedere împărtăţit şi de preşedintele Băsescu şi de guvernatorul Băncii Naţionale Mugur Isărescu, cel pe care majoritatea românilor l-ar vedea în fruntea unui asemenea guvern. Şi-apoi, avem tot atâta nevoie de alegeri anticipate, conchid reprezentanţii puterii, pe cât avem de prezenţa liderilor opoziţiei la Bruxelles pentru a juca rolul de procurori ai preşedintelui Băsescu. Căci opoziţia nu mai crede, nici ea, că statul de drept poate face faţă stării excepţionale în care ne aflăm şi speră ca organismele europene să rezolve ceea ce, de drept, ar trebui să îndrepte instituţiile statului român.
Chiar dacă, la o primă vedere, ideea de legalitate încă mai domină discursul public, este evident că, în viziunea politicienilor, a invoca necesitatea şi excepţionalul este mai la îndemână. Nu degeaba starea de excepţie este o invenţie a Revoluţie franceze, când se stabilea nu numai posibilitatea intervenţiei militare, dar şi cea a suspendării unor drepturi constituţionale şi legale în zone desenate de prezenţa forţelor contrarevoluţionare.
În limbajul de astăzi, suspendarea unor drepturi în cazul forţelor care se opun aşa-zisei reforme a statului. De-a lungul timpului, prevalenţa politicului asupra legalităţii a căpătat forme mai sofisticate, care să explice derogarea de la regulile constituţionale fără a invoca starea de asediu sau pe cea de război. Criza economică a fost exploatată din plin şi a fost nu doar o sursă continuă de ilegalităţi instituţionale, dar şi o vacă bună de muls, pentru că scoate flăcări pe nări speriind adversarii şi loveşte cu copitele în găleată, risipind agoniseala prin subteranele economiei.
În virtutea acestui mecanism, cu cât catastrofa e mai mare, cu atât numărul de excepţii devine mai mare. La fel şi profitul de pe urma lor. În octombrie 2009 guvernul îşi asuma, la pachet, primul colet capcană legislativ, trei legi, a educaţiei, a salarizării unice şi a reorganizării unor instituţii. Legea educaţiei a fost retrasă şi apoi a parcurs un traseu sinuos între partenerii la guvernare care au folosit-o ca obiect de negociere politică un an de zile, ieşind la lumină doar în ianuarie anul trecut, când a fost promulgată. Am recurs la metoda tăioasă a asumării răspunderii, spunea premierul Boc pe-atunci. Metoda tăioasă a decapitat şcolile, alungând performanţa peste graniţă. Cele mai importante schimbări ale legii par să depindă de bunul plac al ministrului care invocă criza de autoritate şi de voinţă profesională. În şcoli nu s-a investit un ban în plus pentru că nu este clar cine trebuie s-o facă. La fel şi în cazul salarizării unice care nu a redus raportul dintre cel mai mic şi cel mai mare salariu bugetar, ci doar a sporit pădurea de ţepe prin care rătăceşte guvernul.
Scenariul tăios este acelaşi în cazul tuturor asumărilor de răspundere, semn că e scris de aceeaşi mână. Acestea au fost urmate, fără excepţie, de derogări, modificări şi întârzieri care au transformat procesul de decizie în capriciu dictat de interesele de grup, de demagogie sau de toane de moment. S-a tăiat mult cu bisturiul, dar tremurat pentru că nici măcar guvernul nu este capabil să ia măsuri acceptate de toţi membrii cabinetului. S-a constituit astfel un nucleu dur, al ministerelor cu bani, care controlează mare parte a bugetului şi se bucură de uzufructul ilegalităţilor constatate de Curtea de Conturi. Se miră cineva că acestea sunt controlate de PDL?
Cei care vor să joace conform regulilor sunt defazaţi şi ridicoli, tocmai buni de ironizat de băieţii deştepţi din politică, adunaţi pe lângă premier şi preşedinte. Când încearcă să joace şi ei imprevizibil, adică să-şi dea demisia din parlament sau să intre în grevă, descoperă că regulile presupun reluarea alegerilor în colegiile pe care le reprezentaseră sau tăierea indemnizaţiei de şedinţă, două argumente suficiente pentru a-i ţine captivi în sală legitimând, în continuare, lucrările unui legislativ care pierde şi el legitimitatea, mai ales de când preşedintele a acceptat formarea unei majorităţi cu ajutorul dezertorilor celorlalte partide din opoziţie prin încurajarea migraţiei politice.
Însă cea mai oportună catastrofă este, cel puţin în ultimele zile, cea demografică. S-a constatat, odată publicate primele date ale recensământului, că numărul de români a scăzut dramatic şi că actualmente circa două milioane lucrează în străinătate, unde au fost trimişi de indiferenţa autorităţilor, de simţul de aventura sau de sentimentul că peste graniţă catastrofele tind să fie mai mici decât la noi. Efectivele au scăzut atât de mult că alegerile din 2008 şi 2009 par să fi avut loc în altă ţară. Numărul celor înscrişi pe listele electorale de atunci este cu puţin mai mic decât numărul tuturor românilor recenzaţi anul trecut. Rezultă fie că la alegerile trecute multe voturi au fost falsificate, fie că, aşa cum îi place premierului Boc să spună, populaţia s-a redus în mod natural. Doar numărul românilor din străinătate rămâne constant, ca efectivele unei armate care votează mult şi bine. Căci, în caz de catastrofă electorală, trebuie să ştii pe cine să te bazezi.
