După ce alegerea președintelui pe 15 ianuarie nu a mai avut loc, deși era ziua în care ar fi trebuit, vorba poetului, „Eminescu să ne judece”, pe 16 februarie Parlamentul va decide în ce termen va fi reluat acest proces, în caz contrar anticipatele devin iminente și aproape iminentă va fi și revenirea la putere a opoziției revanșarde, care va decapita elanul pro-european ce a cuprins Republica Moldova în urma evenimentelor din aprilie 2009.
Renunțarea la referendum este, se poate spune, o victorie a societății civile. E dovada clară că printr-o implicare mai mare a cetățenilor deciziile politice pot fi modificate. Ne mirăm totuși că liderii Alianței nu și-au făcut ei primii analizele necesare înainte de a veni cu o idee minată de atâtea pericole, că au trebuit consumate atâtea energii doar pentru a ne întoarce la punctul inițial. Dincolo de frustrările provocate în interiorul coaliției de decizia renunțării la referendum, credem că orgoliile ar trebui să cedeze în favoarea unui exercițiu de rațiune și responsabilitate. Este ultima șansă pentru Alianță de a-și continua mandatul și ultima șansă pentru socialiștii lui Dodon de a căpăta credibilitate, de a câștiga un răgaz pentru a-și construi un partid de stânga cu „față umană”, care să-i avantajeze în raport cu fizionomia crispată de ură a comuniștilor.
Până acum Igor Dodon nu a fost pus la încercare. Adică nu i s-a oferit prilejul să-și probeze bunele intenții legate de depășirea crizei politice prin votarea unui candidat neafiliat propus de Alianță. Pe fundalul divergențelor și a indeciziei cronice din sânul coaliției, șeful socialiștilor a știut că alegerea președintelui este improbabilă și atunci, de la „amețitoarea” înălțime a celor 3 voturi ale sale, a blamat valorile identitare ale Moldovei. Acum, alături de acești români „nesuferiți”, pe care îi consideră extremiști, va trebui să aleagă un președinte. Și dacă va pune din nou condiții absurde, inacceptabile, dacă va vorbi, subversiv, despre „reformatarea guvernării”, Dodon nu va mai avea resurse să se instituie ca un politician serios, dedicat intereselor naționale.
Societatea este în drept să ceară ca numele candidatului desemnat pentru funcția de președinte să nu rămână obiectul unor discuții în culise. Persoana în cauză s-ar cuveni să aibă posibilitatea să-și expună opiniile prin intermediul mass-media. Ar fi în beneficiul unei politici mai oneste, mai transparente, și o formă de compensație oferită populației care nu participă în mod direct la alegerea șefului statului. Organizarea unei dezbateri publice în jurul candidatului ar responsabiliza partidele implicate în negocieri, le-ar anihila ipocrizia și eventualele scenarii paralele. Întrucât, în cazul unui candidat merituos, va fi foarte greu ca acesta să fie respins fără daune majore de imagine pentru respectiva formațiune.
Înțelepciunea liderilor politici ar trebui să reușească să calmeze valul de manifestații organizate de opoziție și de „comitetul” lui Roșca. Niciodată, din 1991 încoace, la niște mitinguri din centrul capitalei nu au răsunat lozinci atât de veninoase. Protestatarii anti-Alianță au un discurs geopolitic foarte accentuat: ei contestă independența Republicii Moldova, cer refacerea URSS și rămânerea Basarabiei între fruntariile lumii slave. Aceste acțiuni, care, după opinia unor comentatori, capătă semnele unei lovituri de stat latente, ar putea degenera în ceva cu adevărat periculos, dacă instituțiile statului, mai degrabă anemice și lipsite de voință, nu se vor mobiliza în apărarea legalității.
Deocamdată, în pofida unor premise favorabile, nimeni nu ne garantează că în martie vom avea un președinte „pentru liniștea noastră”.
