Unul din cele mai bizare spectacole pe care le are cineva sub ochi astazi, e scrisul. Mai exact, vechiul si banalul scris de mînă. Aproape ori de cîte ori sunt siliţi să scrie ceva de mînă, tinerii, mai ales tinerii din zona anglo-americana fac o demonstraţie de contorsionism, care poate lăsa cu gura cascată un yoghin.
Aplecaţi asupra hîrtiei ca peste plug, actorii acestor acrobaţii nebănuite, apucă pixul din spate, din lateral, cu mîna răsucită sau cu toate cele 5 degete şi reuşesc cumva să lase urme lizibile. Nimeni nu mai ţine pixul sau creionul aşa cum o făcea toată lumea acum 10-15 ani. Toate mâinile par deformate şi nimic nu mai e exclus în lupta cu pixul. Această ciudăţenie care îşi chinuie autorii şi destinatarii, are doua cauze.
Mai întii, asa cum e de bănuit, lipsa exerciţiului a dus la deformare. Scrisul la tastatură a înlocuit aproape complet scrisul de mînă şi de aici pînă la scrisul cu piciorul nu mai e decît un pas cu mîna.
A doua cauză e mai puţin cunoscută. De pe la începutul anilor ʼ70, şcolile au fost lovite de liberalism, ca de streche. De aici, ideea că nici unui copil nu trebuie să i se impună ceva. Şcolarii au fost deci lăsaţi să îşi găsească singuri metoda de scris şi asta au si făcut. Bilanţul real e vizibil abia astazi şi îţi ţine spectatorii între rîs şi milă. Nu-i nimic! Criticile vor dispărea curînd, odată cu ultima generaţie de modă veche. Și laolaltă cu scrisul de mînă.
