E tare greu, ca ziarist, intr-un conflict, fie el si nonviolent, sa simpatizezi cu una din parti, dar sa cauti in acelasi timp (nu mai amintesc ca teoretic esti obligat) sa fii neutru.
La Timisoara, in iarna lui 1990, aveau loc manifestatii impotriva Bucurestiului si a lui Iliescu. Proaspat aterizat de la München, abia asteptand sa-mi declam telefonic corespondentele pentru Radio Europa Libera, am descoperit ca la hotel nu mergeau telefoanele, pe strada nu mai existau cabine, iar posta era inchisa. Nu puteam nici sa fiu sunat, d-apoi sa mai si trimit reportaje.
Am mers atunci la comitetul lor revolutionar, in piata aia centralã pavatã cu dale frumoase, si i-am rugat sa ma lase sa transmit de la ei. In biroul din spatele celebrului balcon ce dã deasupra pietei telefonul mergea. Au acceptat foarte bucurosi: „Europa Libera e cu noi!...“, au strigat.
Am numarat dalele pasind imprejurul pietei si inmultind latimea cu lungimea si mi-a iesit - nu-mi amintesc exact acum, dar nu e importanta cifra - sa zicem: 40.000.
Seara, piata se umpluse, insa era plina intr-un mod fluid, iar de la balcon puteam vedea ca nu erau oameni pe strazile laturalnice. Cum totusi manifestantii pareau a se strange un pic unii in altii, am decis sa aleg al doilea calcul, cu trei oameni pe doua dale...
Am intrat in birou si, cu spatele la comitetul revolutionar, mi-am răcnit la telefon relatarea, subliniind ca s-au strans circa 60.000 de manifestanti anti-guvernamentali.
Am depus telefonul in furca si m-am intors spre membrii comitetului... Ma priveau intr-o tacere rece care urca rapid spre ostilitate încã politicos retinuta... Unul din ei mi-a scrîsnit: „Dumneata, domnule, esti cu noi sau cu ăilalţi?... Păi aici jos sunt 200.000 de oameni, domnule!...“ (aceea a fost, de altfel, cifra preluata de agentiile de presa care nu erau la fata locului).
Ziaristii de azi, care s-au nascut cu smartphoane, nu stiu de ce experiente aventuroase se priveaza.
