A fost nevoie ca şeful Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate să fie pălmuit la televizor, la ore de maximă audienţă, în aplauzele publicului, pentru ca guvernul să găsească prin buzunare într-o şedinţă de urgenţă, bani pentru morfina bolnavilor de cancer, adică preţul a două limuzine ministeriale.
Diformă de atâtea reforme, sănătatea din România a ajuns în stadiu terminal şi nu mai are bani decât pentru analgezice. Un secretar de stat la Sănătate spunea că morfina are şi valori profilactice pentru că, înlăturând durerea, îmbunătăţeşte confortul bolnavului şi viziunea lui asupra vieţii. Dacă n-ar fi tragice, aceste vorbe ar fi profund comice.
În România sunt sute de mii de bolnavi de cancer care nu mai au citostatice şi nici bani pentru markerele vitale în depistarea cancerului în stadii timpurii nu mai sunt, deci din sărăcie boala nu poate fi tratată. Singurii bani descoperiţi de noul prim-ministru prin buzunarele moştenite de la fostul nu ajung decât să-i adoarmă cam o lună pe bolnavii în stadii terminale. Ceilalţi să se descurce cum pot. N-au decât să se lupte să merite şi ei un flacon de morfină.
CNAS este o gaură neagră care a înghiţit peste o sută de milioane de euro pentru un sistem informatic bolnav iar gestionarea banilor, mai ales ai celor pentru medicamentele compensate, este o tâlhărie instituţională. Producătorii şi furnizorii de medicamente sunt lăsaţi să aştepte cu anii până când îşi recuperează banii şi trebuie să fie mulţumiţi pentru că, dacă ar strâmba din nas, li s-ar putea retrage licenţa comercială şi ar trebui să se reprofileze pe furnizarea găleţilor electorale că doar cu acestea s-au făcut găurile negre din bugetul de stat.
Modul în care sunt cheltuiţi banii pentru sănătate este, în sine, o mare necunoscută din moment ce nu sunt bani pentru programele naţionale de sănătate, dar se găsesc pentru cheltuielile exotice de la serviciile secrete sau operaţiile de schimbare de sex.
Soluţia analgezicelor este politică de stat. În loc să elimine sursa durerii şi factorii patogeni care au favorizat-o, nenumăratele reforme ale statului au căutat să administreze cele mai ieftine antinevralgice, după ce în ani de indiferenţă bolile s-au cronicizat iar cancerul a metastazat. Şi au folosit atâtea sedative că pacienţii au devenit imuni.
S-a spus că reformele presupun sacrificii, dar la fel presupun şi criza, tranziţia sau aderarea europeană, refacerile şi prefacerile, convalescenţa şi operaţiile pe cord deschis - cu toate sunt dureroase! Uneori, cum spunea reprezentantul Fondului Monetar Internaţional, operaţia reuşeşte, dar pacientul moare. Pentru că vine un moment în care e târziu şi pentru sedative.
Anul 2012 este primul an în care începem să ne plătim datoriile către FMI, circa un miliard şi jumătate de euro adică un procent jumătate din PIB. Este doar o parte din datoria externă scadentă în acest an. Următorii doi ani sunt şi mai crânceni. Dar anul 2012 este şi anul în care a fost suspendată subvenţia europeană a programelor pentru dezvoltarea resurselor umane. S-a constatat că resursele umane nu sunt dezvoltate, ci sedate. Un efect pervers al sloganului „să trăiţi bine”. Alocarea acestor fonduri s-a blocat pentru că s-a constatat că, în mare măsură, resursele umane la care au ajuns banii au fost unii miniştri şi rudele lor.
Ca şi în cazul banilor din sistemul de sănătate, banii europeni au avut un circuit închis între capetele lanţului de comandă politică. Au spus unii că acest program e vag şi inconsistent. Că se ocupă de evaluare, training, tipărirea broşurilor motivaţionale, pe scurt, finanţează pălăvrăgeala. De la bun început era sortit eşecului, bine că s-a reuşit cheltuirea a cinci la sută din buget. Românul se pricepe la pălăvrăgeală, nu trebuia finanţat pentru asta. Sau poate lua bani ca să facă o grevă de pălăvrăgeală, cum fac, zilele acestea, parlamentarii opoziţiei care stau la galerie, citesc ziare şi pălăvrăgesc între ei.
Indiferent ce spun cârcotaşii, pierderea acestor bani europeni, chiar dacă ei nu foloseau la construcţia unei şcoli sau pavarea unui drum, este un rezultat al corupţiei, incoerenţei organizatorice şi amatorismului, adică al bolilor de care au suferit succesiv guvernele României de atâta amar de vreme. Blocarea fondurilor nu înseamnă că România nu mai are nevoie de training, modele manageriale, educaţie organizaţională şi reformă instituţională, ci că banii au fost folosiţi pentru a hrăni cohorta de păsări sanitar care-i însoţesc pe demnitari să le culeagă resturile dintre dinţi.
S-ar zice că, an electoral fiind, suntem în plină grevă a responsabilităţii publice. Deşi sedat de iarna grea, de indiferenţa autorităţilor, de taxe şi impozite, de preţul piperat pentru întreţinerea locuinţei şi de armata de ocupaţie a puternicilor zilei pe care trebuie s-o ţină în cârcă, omul s-a obişnuit cu toate analgezicele şi urlă sub bandaje. Poate că i s-ar auzi vocea dacă demnitarii ar coborî ferestrele fumurii ale maşinilor când străbat ţara sau dacă presa nu ar fi mai preocupată să plătească poliţele politice ale patronilor.
Între posturile de televiziune s-a declanşat un război total şi asimetric în care vedetele se atacă între ele, sunt luate la ţintă de Consiliul Naţional al Audiovizualului sau de preşedintele ţării, aruncă la rândul lor cu rachete în rotativele ziarelor care-şi încondeiază competitorii pe prima pagină pentru nu se ştie ce opinteală etică. S-a ajuns aici după o intensă politizare a presei care nu mai are azi nici credibilitate şi nici relevanţă publică. Poate că aşa se explică şi zgomotoasele căderi de tiraj sau de audienţă. Şi-apoi nici presa nu ar vrea să trateze omul obişnuit, că tratamentele dor şi costă. Nu pentru tratamente dureroase s-au inventat tabloidele, manelele, vedetele din Brăila şi implanturile cu silicon. Astfel că, în căutare de bani şi influenţă, presa nu mai vrea altceva decât să-şi sedeze cititorul.
