Ştiţi care este expresia cea mai în vogă în limbajul mediatic românesc? „Pe surse”. Când spui că ai aflat ceva „pe surse” înseamnă că nu ştii respectivul lucru din surse oficiale ci fie din surse oficioase fie din surse secrete, care nu pot fi dezvăluite. În ziua în care guvernul Boc a demisionat televiziunile au dat în buclă anunţul: „Pe surse: Mihai Răzvan Ungureanu va fi noul prim-ministru.” Şi aşa s-a întâmplat. Acum două - trei zile iarăşi: „Pe surse: Teodor Meleşcanu noul director al Serviciului de Informaţii Externe”. Iată că „sursele”, deşi atât de vag numite, se dovedesc corecte. De unde îşi trag ele originile şi legitimitatea? Cum poţi să ai acces la acele zone în principiu inaccesibile muritorului de rând, unde se demit şi se numesc prim-miniştri, se alcătuiesc guverne, se instalează şefi de servicii secrete? Prin ce miracol ştiri date „pe surse” se confirmă câteva ore mai târziu?
Există o celebră schiţă a lui Caragiale în care un personaj al său, jurnalistul Caracudi, furnizează ziarului ştiri care de care mai senzaţionale. Misterul e repede lămurit: Caracudi se ducea la o berărie, se aşeza pe terasă şi acolo, sorbind din bere sau din cafea, punea pe hârtie ştiri inventate. Nu e cazul exemplelor pe care le-am dat mai înainte. De data aceasta „pe surse” înseamnă că informaţia e serioasă, că merită luată în seamă, că are mari şanse să se confirme.
Dar oricum am întoarce lucrurile, nu pot să nu mă mir de răspândirea fulgurantă a acestei expresii. O întâlnim, bineînţeles, şi în conversaţia curentă. Dacă cineva îţi spune: „Am aflat pe surse că Miţi Popescu vrea să divorţeze” să ştii că în familia Popescu lucrurile merg într-adevăr prost şi că, foarte curând, soţii Popescu vor ajunge la tribunal.
