În pană de electorat şi identitate, Uniunea Democrată Maghiară din România a reluat teme care stârnesc fiori naţionalişti şi de-o parte şi de alta a graniţelor fictivului Ţinut Secuiesc. A fost spre beneficiul tuturor naţionaliştilor, indiferent de limba în care rostesc sloganurile. Pentru că naţionalismul este opiumul popoarelor, tema universităţii cu predare în maghiară a rămas un detonator învechit, dar sigur, al diverselor teme de campanie electorală într-o zonă minată propagandistic a sensibilităţii publice.
Sunt unii cărora le este neclar de ce ar fi periculoasă o universitate într-o limbă străină, cu atât mai mult cu cât maghiara nici nu ar trebui considerată străină în adevăratul sens al cuvântul, adică aşa cum este pentru noi hindusa ori japoneza cu care nu am împărţit o mie de ani de istorie şi cultură. În fapt, câtă vreme sunt respectate standardele universitare, problema unei universităţi, indiferent de limba de predare, nu ar trebui să se pună decât din punctul de vedere al profitului. Cu toate acestea, politicienii preferă să prezinte esoterica problemă a limbii de predare unviersitară în termenii unei invazii spirituale care premerge o catastrofă identitară. Nicăieri în România învăţământul nu capătă atâta importanţă ca în discursurile identitare. Aruncat, altminteri, la categoria diverse, învăţământul devine o piesă importantă a argumentelor etnice, o componentă inevitabilă a strategiei persuasive electorale. Aşa se întâmplă şi cu Universitatea maghiară din Târgu Mureş, ideea care a stimulat ţesuturi aparent moarte sau cel puţin apatice ale societăţii civile şi scenei politice. Într-o perioadă în care România caută nu doar să învingă prejudecăţi europene în privinţa capacităţii românilor de a se adapta la valorile culturale occidentale, dar şi să recupereze simpatia vlahilor din Serbia, pierduţi în istorie, dar revendicaţi ritual printr-o nostalgică evocare a originilor, cearta universitară se poartă tot într-un idiom cu accente politice.
Scoasă din pălărie, această temă nu a durat nicicând prea mult. În fapt, UDMR poate să blocheze lucrările parlamentului sau să boicoteze activitatea guvernamentală din cauza echilibrului instabil în care stă puterea, dar a cedat de multe ori când i s-au propus soluţii-surogat, numai bune de adormit propriul electorat. Şi de astă dată pumnii pe care-i arată sunt mult prea grei şi mari faţă constituţia debilă a UDMR şi nu-i de mirare că şi-i scapă mereu peste picioare. Guvernul a adoptat o hotărâre pentru înfiinţarea unei linii de predare în maghiară iar proiectul este în dezbatere publică. Într-un interviu televizat, premierul Mihai Răzvan Ungureanu a transformat frisoanele de anemie ale puterii în semnele ale determinării, preocupat să prezinte grimasele şi semnele de repulsie drept mimică a hotărârii şi solidarităţii. Dl Ungureanu a spus că problema educaţiei universitare în limba maghiară a fost decisă de multă vreme, de când s-a stabilit că în România vor funcţiona trei universităţi multiculturale. E drept că multiculturalismul e resimţit de maghiari ca o capcană care-i ţine captivi alături de minorităţi cu reprezentare mai degrabă simbolică în statisticile demografice. Şi nu numai de ei. Anunţul făcut de premier că va înfiinţa un liceu cu predare în limba romanes pare a fi o altă pagină a aceleiaşi campanii de recuperare a electoratului pierdut prin neglijarea multiculturalismului. De altfel, chiar şi personaje importante ale comunităţii romilor par excedate de aceste strategii politice preelectorale şi au ironizat oportunismul premierului care discută situaţia minorităţilor etnice imediat după ce autorităţile române au fost atât de vocale blocând, mai degrabă simbolic, accesul Serbiei în Uniunea Europeană pe motive multiculturale. Un blocaj care ne-a făcut rău la nivel european, dar revigorant pentru un panromânism care numai bine nu ne-a făcut în relaţiile cu vecinii.
Pe lista cuvintelor-cheie care formează discursul puterii din ultima perioadă se află cele care vizează comunităţi sensibile la nostalgii de grup. Asemenea termeni şi idei au efect halucinogen iar cei care le manipulează tind să-şi orbească spectatorii cu torţele lor sărbătoreşti. Poate de aceea anunţul că guvernul a negociat cu Fondul Monetar Internaţional majorarea preţului la energia electrică în următorii ani nu a fost nici pe departe o ştire de primă pagină: nu are încărcătură emoţional-patriotardă şi nu ridică lacrimi în ochii românilor verzi. Nici nu ar putea constitui o temă de campanie electorală, mai ales că se va renunţa la tariful social, plătit de votanţii dintr-un larg bazin electorat. Din cele peste opt milioane de consumatori, circa un milion şi jumătate sunt consideraţi vulnerabili şi vor fi afectaţi direct. Statul promite că se va gândi la alte măsuri de protecţie până la sfârşitul lunii aprilie. Căci grupul săracilor este format din votanţii preferaţi ai puterii – cu cât sunt mai mulţi, cu atât e mai ieftin votul lor. Şi cu puţin populism, le satisfaci şi nostalgia după centralismul democratic şi demagogia comunistă.
Poate că executivul, dacă tot e plin de bune intenţii, cum spune premierul, şi aprofundează capitolul energetic, va analiza şi modul în care Hidroelectrica a pierdut până în decembrie trecut, conform informaţiilor furnizate de Fondul Proprietatea, peste 15 miliarde de euro, prin contracte preferenţiale. De fapt, liberalizarea preţului la energie s-a făcut mereu asimetric, cei afectaţi fiind consumatorii casnici şi nu cei industriali care oricum plăteau din buget sau nu plăteau deloc. Chiar şi-aşa, banii pierduţi de Hidroelectrica s-au dus, se pare, în buzunarul multor şmecheri, ocupanţii unor poziţii confortabile în topul celor mai bogaţi români şi au fost decontaţi, prin creşteri succesive de preţ, din buzunarul milioanelor de consumatori mărunţi care vor suporta acum şi creşterile de preţ, după cum suportă de ani de zile pe facturile lor şi finanţarea radioului naţional sau a parcului energetic ecologic, de altfel, inexistent. Este altă şmecherie patentată de stat, alături de roviniete, taxele şi accizele pe energie şi benzină sau taxele de habitat care uşurează buzunarele tuturor pentru a îngreuna conturile unora. Contractele care au pecetluit această situaţie sunt secrete, inatacabile şi funcţionale pentru că avocaţii ambelor părţi au îmbinat utilul drenării bugetului cu plăcerea paradisurilor fiscale, aşa cum se întâmplă mereu în România când e vorba despre parteneriatul public-privat. Dacă ar fi propriii săi bani, adică banii colectaţi din taxe şi impozite, guvernul nu s-ar mai obosi defel să se ascundă după clauze secrete pentru că s-a obişnuit să facă ce vrea pe banii lui, după cum demonstrează şi rapoartele Curţii de Conturi. Zilele trecute, dl Ungureanu care altminteri nu ştie de unde să scoată bani pentru majorarea salarială anunţată de preşedintele Băsescu pentru ajunul alegerilor locale, a decis să şteargă datoria istorică a Căilor Ferate, adică vreo 900 de milioane de euro. O datorie acumulată cu ajutorul neprecupeţit al incompetenţei şi lăcomiei celor care au gestionat bugetul. Această datorie este parte infimă din zecile de miliarde de euro înghiţiţi de gaura neagră a unei administraţii corupte, politizate şi amatoristice.
Sunt teme care nu ocupă agendele şi nici programele politrucilor de azi. Nu pot fi dezvoltate sloganuri electorale şi nici imprimeuri pentru găleţi, pixuri sau fluturaşi în care să fie inventariate asemenea succese chiar dacă grupurile de interese trăiesc tocmai din violarea repetată a legilor şi bugetelor. Grupuri de interese care şi-au rezervat rolul de histrioni într-o piesă jucată în toată ţara. După ce au cumpărat energie ieftină, că de aceea e soare doar pe strada lor, deschid la maxim instalaţiile de sunet şi lumină, ca să-i poată orbi şi asurzi pe participanţii la festivităţi. Dacă sunt orbi şi surzi, poate că nici nu vorbesc.
Sunt unii cărora le este neclar de ce ar fi periculoasă o universitate într-o limbă străină, cu atât mai mult cu cât maghiara nici nu ar trebui considerată străină în adevăratul sens al cuvântul, adică aşa cum este pentru noi hindusa ori japoneza cu care nu am împărţit o mie de ani de istorie şi cultură. În fapt, câtă vreme sunt respectate standardele universitare, problema unei universităţi, indiferent de limba de predare, nu ar trebui să se pună decât din punctul de vedere al profitului. Cu toate acestea, politicienii preferă să prezinte esoterica problemă a limbii de predare unviersitară în termenii unei invazii spirituale care premerge o catastrofă identitară. Nicăieri în România învăţământul nu capătă atâta importanţă ca în discursurile identitare. Aruncat, altminteri, la categoria diverse, învăţământul devine o piesă importantă a argumentelor etnice, o componentă inevitabilă a strategiei persuasive electorale. Aşa se întâmplă şi cu Universitatea maghiară din Târgu Mureş, ideea care a stimulat ţesuturi aparent moarte sau cel puţin apatice ale societăţii civile şi scenei politice. Într-o perioadă în care România caută nu doar să învingă prejudecăţi europene în privinţa capacităţii românilor de a se adapta la valorile culturale occidentale, dar şi să recupereze simpatia vlahilor din Serbia, pierduţi în istorie, dar revendicaţi ritual printr-o nostalgică evocare a originilor, cearta universitară se poartă tot într-un idiom cu accente politice.
Scoasă din pălărie, această temă nu a durat nicicând prea mult. În fapt, UDMR poate să blocheze lucrările parlamentului sau să boicoteze activitatea guvernamentală din cauza echilibrului instabil în care stă puterea, dar a cedat de multe ori când i s-au propus soluţii-surogat, numai bune de adormit propriul electorat. Şi de astă dată pumnii pe care-i arată sunt mult prea grei şi mari faţă constituţia debilă a UDMR şi nu-i de mirare că şi-i scapă mereu peste picioare. Guvernul a adoptat o hotărâre pentru înfiinţarea unei linii de predare în maghiară iar proiectul este în dezbatere publică. Într-un interviu televizat, premierul Mihai Răzvan Ungureanu a transformat frisoanele de anemie ale puterii în semnele ale determinării, preocupat să prezinte grimasele şi semnele de repulsie drept mimică a hotărârii şi solidarităţii. Dl Ungureanu a spus că problema educaţiei universitare în limba maghiară a fost decisă de multă vreme, de când s-a stabilit că în România vor funcţiona trei universităţi multiculturale. E drept că multiculturalismul e resimţit de maghiari ca o capcană care-i ţine captivi alături de minorităţi cu reprezentare mai degrabă simbolică în statisticile demografice. Şi nu numai de ei. Anunţul făcut de premier că va înfiinţa un liceu cu predare în limba romanes pare a fi o altă pagină a aceleiaşi campanii de recuperare a electoratului pierdut prin neglijarea multiculturalismului. De altfel, chiar şi personaje importante ale comunităţii romilor par excedate de aceste strategii politice preelectorale şi au ironizat oportunismul premierului care discută situaţia minorităţilor etnice imediat după ce autorităţile române au fost atât de vocale blocând, mai degrabă simbolic, accesul Serbiei în Uniunea Europeană pe motive multiculturale. Un blocaj care ne-a făcut rău la nivel european, dar revigorant pentru un panromânism care numai bine nu ne-a făcut în relaţiile cu vecinii.
Pe lista cuvintelor-cheie care formează discursul puterii din ultima perioadă se află cele care vizează comunităţi sensibile la nostalgii de grup. Asemenea termeni şi idei au efect halucinogen iar cei care le manipulează tind să-şi orbească spectatorii cu torţele lor sărbătoreşti. Poate de aceea anunţul că guvernul a negociat cu Fondul Monetar Internaţional majorarea preţului la energia electrică în următorii ani nu a fost nici pe departe o ştire de primă pagină: nu are încărcătură emoţional-patriotardă şi nu ridică lacrimi în ochii românilor verzi. Nici nu ar putea constitui o temă de campanie electorală, mai ales că se va renunţa la tariful social, plătit de votanţii dintr-un larg bazin electorat. Din cele peste opt milioane de consumatori, circa un milion şi jumătate sunt consideraţi vulnerabili şi vor fi afectaţi direct. Statul promite că se va gândi la alte măsuri de protecţie până la sfârşitul lunii aprilie. Căci grupul săracilor este format din votanţii preferaţi ai puterii – cu cât sunt mai mulţi, cu atât e mai ieftin votul lor. Şi cu puţin populism, le satisfaci şi nostalgia după centralismul democratic şi demagogia comunistă.
Poate că executivul, dacă tot e plin de bune intenţii, cum spune premierul, şi aprofundează capitolul energetic, va analiza şi modul în care Hidroelectrica a pierdut până în decembrie trecut, conform informaţiilor furnizate de Fondul Proprietatea, peste 15 miliarde de euro, prin contracte preferenţiale. De fapt, liberalizarea preţului la energie s-a făcut mereu asimetric, cei afectaţi fiind consumatorii casnici şi nu cei industriali care oricum plăteau din buget sau nu plăteau deloc. Chiar şi-aşa, banii pierduţi de Hidroelectrica s-au dus, se pare, în buzunarul multor şmecheri, ocupanţii unor poziţii confortabile în topul celor mai bogaţi români şi au fost decontaţi, prin creşteri succesive de preţ, din buzunarul milioanelor de consumatori mărunţi care vor suporta acum şi creşterile de preţ, după cum suportă de ani de zile pe facturile lor şi finanţarea radioului naţional sau a parcului energetic ecologic, de altfel, inexistent. Este altă şmecherie patentată de stat, alături de roviniete, taxele şi accizele pe energie şi benzină sau taxele de habitat care uşurează buzunarele tuturor pentru a îngreuna conturile unora. Contractele care au pecetluit această situaţie sunt secrete, inatacabile şi funcţionale pentru că avocaţii ambelor părţi au îmbinat utilul drenării bugetului cu plăcerea paradisurilor fiscale, aşa cum se întâmplă mereu în România când e vorba despre parteneriatul public-privat. Dacă ar fi propriii săi bani, adică banii colectaţi din taxe şi impozite, guvernul nu s-ar mai obosi defel să se ascundă după clauze secrete pentru că s-a obişnuit să facă ce vrea pe banii lui, după cum demonstrează şi rapoartele Curţii de Conturi. Zilele trecute, dl Ungureanu care altminteri nu ştie de unde să scoată bani pentru majorarea salarială anunţată de preşedintele Băsescu pentru ajunul alegerilor locale, a decis să şteargă datoria istorică a Căilor Ferate, adică vreo 900 de milioane de euro. O datorie acumulată cu ajutorul neprecupeţit al incompetenţei şi lăcomiei celor care au gestionat bugetul. Această datorie este parte infimă din zecile de miliarde de euro înghiţiţi de gaura neagră a unei administraţii corupte, politizate şi amatoristice.
Sunt teme care nu ocupă agendele şi nici programele politrucilor de azi. Nu pot fi dezvoltate sloganuri electorale şi nici imprimeuri pentru găleţi, pixuri sau fluturaşi în care să fie inventariate asemenea succese chiar dacă grupurile de interese trăiesc tocmai din violarea repetată a legilor şi bugetelor. Grupuri de interese care şi-au rezervat rolul de histrioni într-o piesă jucată în toată ţara. După ce au cumpărat energie ieftină, că de aceea e soare doar pe strada lor, deschid la maxim instalaţiile de sunet şi lumină, ca să-i poată orbi şi asurzi pe participanţii la festivităţi. Dacă sunt orbi şi surzi, poate că nici nu vorbesc.
