În comentariul său săptămânal pentru Europa Liberă, publicistul Neculai Constantin Munteanu se oprește de data aceasta asupra necazurilor principalului partid de guvernământ din România, PDL.
Casa părintească nu se vinde niciodată, iar un pedelist adevărat nu îşi vinde sufletul! Aceasta a fost reacția liderului PDL, Emil Boc, la aflarea știrii că unul din greii partidului, baronul de Caraș Severin Sorin Frunzăverde, a trecut cu arme și bagaje, în an electoral, în tabăra PNL. După care, umblând la sentimente, a amintit de crezurile scrise și nescrise, cum ar fi „vântul bate, apa trece, pietrele rămân”, acesta înscris chiar în imnul partidului.
Gestul a lui Sorin Frunzăverde a fost explicat în fel și chip, de la trădarea pe care politicianul o are în sânge, la oportunismul ce-i ocupă minte. Însă, pierderea de încredere și de popularitate, ca urmare a exercitării puterii, pun sub semnul întrebării rămânerea partidului în pâine și după alegerile viitoare. E firesc, deci, ca sufletele sensibile să cântărească și să aleagă oportunițile cele mai convenabile. Or, trecerea lui Frunzăverde la PNL a fost negociată cu grijă și din vreme, având deja rezervată poziția de vicepreședinte, dar și de candidat pe poziție eligibilă la apropiatele alegeri locale.
Explicațiile oficiale ale lui Frunzăverde cum că politica oficială a PDL nu mai servește interesul public, ci doar clientela sa, că s-a luptat în zadar pentru așa numita descentralizare bugetară, au mai degrabă legătură cu refuzul actualului prim ministru de a apela la fondul de rezervă pentru a înlesni partidului mita electorală. Cât despre acuzația de „stat polițienesc”, „ne ascultă telefoanele, nu mai poți vorbi”, este ridicolă pentru cineva care n-are nimic de ascuns, nici de reproșat, și care a ocupat locuri de seamă în comisii parlamentare ocupate cu supravegherea celor însărcinați cu ascultarea telefoanelor. Dar întărește obesiile opoziției care l-a primit cu brațele deschise.
Plecarea lui Sorin Frunzăverde în an electoral este o lovitură grea pentru PDL. Și nu toate pietrele vor rămâne la locul lor oricât de lin ar bate vântul și ar trece apa. Bolovanul Frunzăverde va disloca câțiva parlamentari și primari locali și s-ar putea ca exemplul sa aibă efectul bulgărelui de zăpadă. Deja alți primari care au beneficiat de avantajele de a fi în PDL și-au mutat inteligența în luntriile opoziției.
Traseismul politic, accelerat înainte și imediat după alegeri, când apelul la soluții imorale a devenit aproape o cutumă, este componenta constantă a vieții politice românești. Crin Antonescu, care a criticat traseisimul, l-a primit generos pe transfugul Frunzăverde. Iar PDL nu e în măsură să-l blameze după ce a guvernat grație unui partid născut din nimic și creat în exclusivitate doar din transfugii opoziției.
Defecțiunea lui Frunzăverde pare doar un simplu incident local în fața disensiunilor majore care agită cea mai importantă organizație a PDL, cea din București. Aici abia s-a reușit, cu două luni înainte de alegeri, numirea unui candidat la primăria Capitalei, însă după părerea unor minți avizate șansele lui de a câștiga nu valorează mai mult decât o ladă de gunoi. În schimb disesiunile au degenerat în conflicte între reformiștii și baronii partidului. De regulă conservatori. Iar cu conservatorii nu poți reforma nimic. Și nici nu poți câștiga.
Casa părintească nu se vinde niciodată, iar un pedelist adevărat nu îşi vinde sufletul! Aceasta a fost reacția liderului PDL, Emil Boc, la aflarea știrii că unul din greii partidului, baronul de Caraș Severin Sorin Frunzăverde, a trecut cu arme și bagaje, în an electoral, în tabăra PNL. După care, umblând la sentimente, a amintit de crezurile scrise și nescrise, cum ar fi „vântul bate, apa trece, pietrele rămân”, acesta înscris chiar în imnul partidului.
Gestul a lui Sorin Frunzăverde a fost explicat în fel și chip, de la trădarea pe care politicianul o are în sânge, la oportunismul ce-i ocupă minte. Însă, pierderea de încredere și de popularitate, ca urmare a exercitării puterii, pun sub semnul întrebării rămânerea partidului în pâine și după alegerile viitoare. E firesc, deci, ca sufletele sensibile să cântărească și să aleagă oportunițile cele mai convenabile. Or, trecerea lui Frunzăverde la PNL a fost negociată cu grijă și din vreme, având deja rezervată poziția de vicepreședinte, dar și de candidat pe poziție eligibilă la apropiatele alegeri locale.
Explicațiile oficiale ale lui Frunzăverde cum că politica oficială a PDL nu mai servește interesul public, ci doar clientela sa, că s-a luptat în zadar pentru așa numita descentralizare bugetară, au mai degrabă legătură cu refuzul actualului prim ministru de a apela la fondul de rezervă pentru a înlesni partidului mita electorală. Cât despre acuzația de „stat polițienesc”, „ne ascultă telefoanele, nu mai poți vorbi”, este ridicolă pentru cineva care n-are nimic de ascuns, nici de reproșat, și care a ocupat locuri de seamă în comisii parlamentare ocupate cu supravegherea celor însărcinați cu ascultarea telefoanelor. Dar întărește obesiile opoziției care l-a primit cu brațele deschise.
Plecarea lui Sorin Frunzăverde în an electoral este o lovitură grea pentru PDL. Și nu toate pietrele vor rămâne la locul lor oricât de lin ar bate vântul și ar trece apa. Bolovanul Frunzăverde va disloca câțiva parlamentari și primari locali și s-ar putea ca exemplul sa aibă efectul bulgărelui de zăpadă. Deja alți primari care au beneficiat de avantajele de a fi în PDL și-au mutat inteligența în luntriile opoziției.
Traseismul politic, accelerat înainte și imediat după alegeri, când apelul la soluții imorale a devenit aproape o cutumă, este componenta constantă a vieții politice românești. Crin Antonescu, care a criticat traseisimul, l-a primit generos pe transfugul Frunzăverde. Iar PDL nu e în măsură să-l blameze după ce a guvernat grație unui partid născut din nimic și creat în exclusivitate doar din transfugii opoziției.
Defecțiunea lui Frunzăverde pare doar un simplu incident local în fața disensiunilor majore care agită cea mai importantă organizație a PDL, cea din București. Aici abia s-a reușit, cu două luni înainte de alegeri, numirea unui candidat la primăria Capitalei, însă după părerea unor minți avizate șansele lui de a câștiga nu valorează mai mult decât o ladă de gunoi. În schimb disesiunile au degenerat în conflicte între reformiștii și baronii partidului. De regulă conservatori. Iar cu conservatorii nu poți reforma nimic. Și nici nu poți câștiga.
