Fundaţia „Amadeu Antonio“ în cooperare cu Oficiul Federal pentru studierea arhivelor fostei Securităţi est-germane, Stasi, prezintă la Berlin expoziţia intitulată: „Aşa ceva n-a existat la noi“. Titlul expoziţiei reproduce un răspuns stereotip, auzit deseori de către organizatori atunci cînd s-au adresat unor est-germani confruntaţi cu tematica propusă. Ca şi în celelalte ţări fost comuniste, anti-fascismul era un apanaj al ideologiei oficiale. Ceea ce propaganda susţinea cu aplomb însă, nu corespundea neapărat realităţii.
Organizatorii expoziţiei au găsit nenumărate exemple prin care ilustrează falsitatea doctrinei oficiale, prezentînd dovezi iconografice şi documentare pentru existenţa anti-semitismului în cadrul societăţii est-germane care se considera anti-fascistă.
Expoziţia, care poate fi vizitată în aceste zile la Berlin, este structurată pe 6 secţiuni tematice. Prima secţiune cuprinde informaţii generale despre evoluţia antisemitismului în perioada modernă. Aici sunt prezentate şi unele deraieri de acest fel din cadrul mişcării muncitoreşti, axate pe un anti-capitalism belicos, bazat, deseori, pe reflexe anti-evreieşti inspirate din literatura vremii. Prima secţiune mai ilustrează şi anti-semitismul propagat de către mişcarea fascistă germană, care a culminat în Holocaustul iniţiat de către Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc German (NSDAP).
Secţiunea a doua se opreşte asupra prigoanei anti-evreieşti din perioada anilor 1950, inspirată din măsurile iniţiate de către Stalin. Sub masca luptei contra cosmopolitismului (un termen cu conotaţii evident anti-semite) mulţi evrei au fost excluşi din partid, unii dintre ei fuseseră condamnaţi.
În RDG s-a promovat mitul Germaniei răsăritene anti-naziste şi cel al Germaniei occidentale revanşard-pro-naziste. Literatura şi producţia cinematografică, arta oficială, în general, bazată pe acest mit, prezintă dictatura nazistă exclusiv din perspectiva rezistenţei anti-fasciste, minimalizînd prigoana contra evreilor.
Într-un eseu publicat în catalogul expoziţiei, este analizată şi metoda prin care propaganda de partid încerca să vehiculeze procesul intentat la Ierusalim criminalului nazist Adolf Eichmann, capturat în 1960. Corespondenţii est-germani acreditaţi aveau sarcina să prezinte procesul în aşa fel, încît cititorii să aibă impresia că la Ierusalim este condamnat şi guvernul vest-german, pentru că din executivul de la Bonn făcea parte şi fostul nazist Globke, unul din promotorii legislaţiei rasiale din perioada celui de-al III-lea Reich.
În cea de-a 3-a secţiune este prezentată o cronică a unor acţiuni anti-semite, semnalate de-a lungul anilor 1946-1989: vandalizarea unor cimitire evreieşti, lozinci anti-semite, inscripţii rasiste.
Cea de-a 4-a secţiune a expoziţiei ilustrează campania anti-sionistă dusă în blocul comunist şi-n RDG contra Israelului. În acest context sunt prezentate o sumedenie de caricaturi şi materiale de presă care, în esenţă, seamănă cu documente similare cunoscute din perioada nazistă.
Secţiunea a 5-a tematizează modul unilateral al culturii memoriei: instrumentalizarea fostelor lagăre de concentrare, transformate în memoriale, în conformitate cu politica partidului conducător.
Ultima secţiune, a 6-a, se opreşte asupra unor forme de anti-semitism oficial şi neoficial, care s-a manifestat în ultimul deceniu al RDG-ului.
Multe din materialele prezentate provin din arhiva fostei Securităţi, Stasi.
Continuitatea unor reflexe rasiste, existente deja în fosta RDG, s-a putut observa după căderea zidului. Acest aspect este ilustrat, de pildă, prin cîteva fotografii din timpul violenţelor xenofobe din Rostock, din 1992.
