Ce mai poate spune un politician pentru a fi crezut? Multe și nimic. Campania electorală de dinaintea alegerilor prezidențiale din Franța e o lecție în materie. 10 candidați, din care doar doi cu șanse de victorie, au acoperit toată gama de promisiuni imaginabile. De la stînga anti-capitalistă la drepta extremă, candidații au trecut prin toate temele și au bifat toate iluziile.
Toți au sfîrșit în fața aceleiași probleme: lipsa de credibilitate. Toate temele și toate formulele au fost previzibile. Cum s-ar zice, dinainte cunoscute. Toate clipurile, discursurile, manifestele, interviurile și discursurile au fost într-un fel inutile și foarte asemănătoare filmelor la care lumea se uită curioasă dar convinsă de final. Politicienii par să fi pierdut darul de a se face ascultați și par să fi cîștigat, în schimb, o dependență fatală de clișee. Dialogul nu mai e autentic, cuvintele nu mai înseamnă ce înseamnă după înțelesul lor dintîi. Nimeni nu poate ieși din acest blocaj automat. Cine e de vină?
Primul răspuns trimite la politicienii care nu mai vor și, mai ales, nu mai pot să vorbească limba normală. Dar politicienii n-au ajuns singuri în această stare de muțenie zgomotoasă. Complicii sînt la fel de vinovați, deși foarte rar învinuiți. E vorba, mai întîi, de presă care a creat un univers de clișee fără ieșire. Politicienii sînt obligați să se conformeze sau riscă să fie distruși public.
În al doilea rînd, publicul însuși a fost reeducat de mediile de informare și de ideile care plutesc în aer lansate de atîtea surse de opinie. Rezultatul e un public nerealist care vrea mult, gîndește puțin și înghite ușor un maldăr de clișee. La un loc, politicienii, publicul și presa au învățat să trăiască în afara realității. Aici e pericolul și de aici poate veni degradarea completă a politicii.
