50 de ani de la începerea Conciliului Vatican II de către Papa Ioan al XXIII-lea. Conciliul s-a desfăşurat în perioada 11 octombrie 1962 - 8 decembrie 1965, în patru sesiuni; prima: 11 octombrie 1962 - 8 decembrie 1962, a doua: 29 septembrie 1963 (inaugurată de Papa Paul al VI-lea) - 4 decembrie 1963; a treia 14 septembrie - 21 noiembrie 1964 şi a patra: 14 septembrie 1965 - 8 decembrie 1965. La cea de-a treia sesiune a participat şi o delegaţie din România, compusă din 11 clerici, dintre care doi erau colaboratori neoficiali ai Securităţii: „Matei Popescu“ şi „Kiss Nicolae“.
Conciliul Vatican II, iniţiat de către Papa Ioan al XXIII-lea (Angelo Giuseppe Roncalli, 1881-1963), urma să introducă o serie de reforme pastorale şi ecumenice în cadrul bisericii romano-catolice. În acelaşi timp, conciliul trebuia să adapteze biserica la vremurile moderne, să se debaraseze de tradiţii prăfuite şi să caute căi de deschidere a dialogului cu ţările dominate de regimuri dictatoriale. Inclusiv cu statele comuniste în care biserica romano-catolică a fost supusă unui lung şir de prigoane, ca, de pildă, România, unde mai exista şi o biserică greco-catolică, desfiinţată în 1948 şi unde biserica romano-catolică era doar tolerată, fără să aibă un statut legal de funcţionare.
După ce regimul comunist de la Bucureşti a rupt relaţiile diplomatice cu Vaticanul, a desfiinţat diocezele romano-catolice, acceptînd doar existenţa celei de la Alba Iulia şi Bucureşti-Iaşi, a arestat şi a condamnat pe aproape toţi episcopii, situaţia pentru clericii loiali Sfîntului Scaun a devenit extrem de dificilă.
Conducerea de partid căuta metode de discreditare a clerului superior catolic, folosindu-se de poliţia politică. Astfel, Ana Pauker a cerut în 1949 să se găsească pretexte plauzibile pentru a incrimina preoţii care refuză colaborarea cu autorităţile comuniste. Planul de compromitere a preoţilor reticenţi prevedea înscenarea unor infracţiuni de drept comun sau provocări sexuale, avîndu-se în vedere statutul celibatului obligatoriu pentru clerul catolic.
Procesul politic răsunător, intentat lotului aşa-zişilor „spioni ai Vaticanului“, în frunte cu episcopul de Timişoara, Agustin Pacha (1870-1954), din septembrie 1951, a fost o încercare de a avertiza clerul şi credincioşii că partidul nu va tolera nicio deviere de la linia ideologică impusă. Totuşi, înfiinţarea unei biserici romano-catolice naţionale, independente de Vatican, a eşuat.
La începutul anilor 1960 se poate constata o uşoară destindere a situaţiei generale. În acest context, Vaticanul îşi schimbă politica faţă de răsărit, promovînd dialogul cu autorităţile şi cu clerul superior acceptat de către regim. În ce măsură diplomaţia papală era conştientă că reprezentanţii bisericii, care erau acceptaţi de către regim să devină parteneri de dialog ai emisarilor Vaticanului, erau instrumentalizaţi şi folosiţi ca agenţi de către poliţia politică, este greu de spus.
Din dosarele fostei Securităţi, deocamdată cunoscute, se desprinde gradul de dependenţă a conducerii bisericii faţă de aparatul de stat, gradul de subminare de către poliţia secretă dar şi rezistenţa unor clerici curajoşi, care au refuzat orice compromis, faţă de diversele forme ale agresiunii statale.
La simularea unui proces de relaxare, intervenit între biserică şi stat, destinat prezentării unei false imagini mai liberale a regimului, au contribuit şi cîţiva dintre cei care se aflau în fruntea ierarhiei catolice din România comunistă. În centrul atenţiei s-a aflat conducerea din fosta arhidioceză de Bucureşti, decapitată de ierarhia legală şi clandestină instaurată în condiţiile intensificării prigoanei de după 1948, a expulzării diplomaţilor de la Nunţiatura din Bucureşti şi a anulării concordatului cu Vaticanul.
În aceste vremuri tulburi, conducerea arhidiocezei de Bucureşti este preluată de către preotul Stanislau Traian Iovanelli (* 8 decembrie 1890 la Turnu Severin - † 7 septembrie 1961 la Bucureşti). Din 1949 pînă-n 1951 Iovanelli a fost deţinut politic. A acceptat propunerea autorităţilor de a prelua conducerea diocezei, avînd calitatea de vicar general. În pofida compromisurilor făcute, care s-au soldat cu sancţiuni din partea Vaticanului (excomunicat în 1951), poliţia politică l-a înconjurat de numeroşi colaboratori neoficiali care relatau despre orice mişcare a canonicului.
Rapoartele, analizele, planurile de măsuri ale Securităţii, procesele verbale de interceptare a convorbirilor telefonice şi discuţiilor, corespondenţa reţinută sau fotocopiată cît şi notele informatorilor se află în cele 6 volume ale unui consistent dosar de urmărire informativă. Operaţiune de urmărire s-a desfăşurat sub numele de cod „Italianul“ (cf. ACNSAS, I 211527, 6 vol.)
Securitatea a reuşit să recruteze un număr însemnat de colaboratori din rîndul preoţilor şi angajaţilor din administraţia bisericească. Inclusiv pe secretarul lui Iovanelli, Roland Radler, conspirat sub numele de „Toma“ (ibid., vol.1, f. 180).
(Va urma.)
