Îndată după alegerea președintelui Nicolae Timofti, cei care au considerat-o ilegitimă au pretins că țara va avea un președinte „de buzunar”, care va fi manevrat lejer de partidele din Alianță. În pofida scepticismului afișat de unii comentatori și a protestelor comuniste, primele 100 de zile ale dlui Timofti ca șef de stat au demonstrat că instituția prezidențială, dacă este servită cu responsabilitate și clarviziune, are un rol bine determinat în sistemul politic moldovenesc.
Mai întâi, contează mesajele președintelui. Vizitele dlui Nicolae Timofti la Bruxelles și la București au subliniat trendul pro-european al actualei puteri, obligând-o să-și ia în serios angajamentele. Declarațiile președintelui au fost de un optimism ponderat, au emanat bun-simț și măsură. Această atitudine pozitivă și echilibrată, să recunoaștem, contrastează cu imensa cacofonie de pe scena politică, unde toată lumea aleargă după formulări deocheate și scandaloase.
Mai departe. Președintele a ieșit în prim-plan o dată cu dezbaterea unor dificile proiecte de reformă. A retrimis în Parlament legea privind castrarea chimică a pedofililor, solicitând revizuirea pedepselor. A promulgat Legea șanselor egale – și e vorba de o decizie asumată în pofida uriașelor presiuni și incitări la violență din partea formațiunilor extraparlamentare, a comuniștilor și a unor grupuri de clerici. Dl Timofti are de arbitrat o coaliție de guvernare măcinată de lupte intestine – la dezbaterile asupra legii anti-discriminare, de exemplu, am constatat o serie de eschive și delimitări, ba chiar și dezertări nejustificate, așa cum au calificat ziariștii lipsa de la vot a lui Vlad Plahotniuc, prim-vicepreședintele Parlamentului. O sursă de presiune vine și din partea premierului Filat, care amenință cu demisia, invocând slaba susținere din interiorul Alianței. E un rol ingrat, întrucât orice atitudine ar adopta, Nicolae Timofti va fi acuzat că ține partea anumitor partide din coaliție, or alegerea sa a fost rodul comun al înțelegerii dintre ele, de aceea președintele este condamnat să întruchipeze unitatea actualei puteri.
Trebuie spus însă că ieșirile la scenă deschisă de până acum ale șefului statului au fost doar exerciții înaintea altor grele bătălii. Marea problemă a Republicii Moldova este corupția, în special corupția din justiție, care aruncă peste bord orice încercare de reformă. „Dreptatea trebuie să fie puternică, iar puterea dreaptă”, spunea Blaise Pascal. Ca magistrat de formație, credem că președintele Timofti înțelege perfect sensul acestei cugetări și că va acționa în consecință.
Rezumativ, șeful statului ar avea trei obiective de bază: 1) cimentarea Alianței, eficientizarea actului de guvernare; 2) o strânsă legătură cu societatea civilă, pe care ar trebui să și-o facă aliat, și o relație deschisă cu presa; 3) dialogul cu PCRM. În ciuda boicotului înverșunat al comuniștilor, președintele ar trebui să le atragă atenția asupra responsabilității pe care o au ca Opoziție parlamentară. Această invitație la dialog cel puțin va demonstra că bunele intenții ale șefului statului sunt întâmpinate cu rea-voință de inamicii integrării noastre europene.
Rolul constituțional al președintelui într-o republică parlamentară și încă în condițiile în care țara este guvernată de o coaliție de partide nu poate fi minimalizat. După ce timp de 8 ani Republica Moldova a fost condusă de un președinte autoritar, care a învrăjbit populația și ne-a certat cu statele vecine, Nicolae Timofti se află într-un contrast favorabil, având șansa să facă din președinție o instituție respectată, care servește interesul național, chiar dacă nu toată lumea îl înțelege la fel. Dar acestea sunt riscurile unui om politic.
