Poezia a fost iubita mea, amanta mea, patria mea...

Ajunşi, iată, pe la mijlocul calendarului, e timpul să ne facem planuri de vacanţă şi să îndesăm în sacul de voiaje cărţile pe care le-am tot pus deoparte sub presiunea lecturilor urgente. Pentru o eventuală listă de autori recomandaţi am să vi-l propun pe vechiul amic al Europei Libere, Matei Vişniec – poet, scriitor, dramaturg. De ce? Pentru că deunăzi a fost la Chişinău şi s-a produs în faţa admiratorilor adunaţi la Librăria din Centru a Editurii „Cartier” cu un recital de amintiri, de poeme şi de definiţii pentru misiunea scriitorului. M-am gândit să vă ofer astăzi posibilitatea să participaţi şi Dumneavoastră, retroactiv la întâlnirea cu Matei Vişniec, ca să vă convingeţi că este scriitorul care ar trebui să vă acompanieze, nu doar în vacanţă.

Matei Vişniec: „Viaţa poetului este plină de accidente, plină de întâlniri, e plină de lucruri neprevăzute, foarte sinuoasă. Şi acum îmi dau seama că poezia este un fel de cometă, care a venit brusc în viaţa mea şi m-a izbit pe la vârsta de 10-11 ani, când mi-am dat seama că cuvintele sunt aşa ca nişte mingi de ping-pong, ca nişte module, ca nişte elemente cu care te poţi juca, poţi construi lumi, poţi ului pe ceilalţi. Şi am început să mă joc cu cuvintele de la vârsta aceea, pentru că am găsit că îmi puteam construi lumi ale mele. Şi nu m-a mai părăsit niciodată această plăcere de a mă juca, de a inventa, de a provoca.

Poezia a fost iubita mea, amanta mea, patria mea, grădina mea secretă, limba mea secretă, refugiul meu, bătălia mea cu mine însumi, cu lumea. Niciodată nu am scris pentru mine. Încă de la vârsta la care eram elev imediat ce scriam o poezie o duceam, o arătam cuiva. Am avut impresia e important să circule cuvântul, nu scriam pentru mine, scriam pentru ceilalţi, aşteptam reacţiile la ceilalţi. Mi-am dorit de mic copil, aş spune, de la vârsta, ştiu eu, eram clasa a patra, a cincea, să public. M-am bătut ca să public poeme.

Am debutat într-o revistă care în România se numea la ora aceea, în 1971-1972, „Cutezătorii”. Era revista pionierilor. Aşa am debutat eu în România. Un mare poet suprarealist român, care devenise între timp preşedintele Uniunii scriitorilor şi care conducea revista „Luceafărul”, Virgil Teodorescu - poate că unii îşi amintesc de acest poet, pe care astăzi puţină lume îl mai citeşte -, Virgil Teodorescu m-a debutat în revista pionierilor de atunci cu două pagini de poezie. Ei bine, în acele pagini de poezie nu era nici un cuvânt despre patrie şi partid, nu era nici un cuvânt despre conducători şi despre socialism, despre viitorul luminos.

Se întâmplase ceva în viaţa mea încă de când începusem să scriu poeme, mi-am dat seama că trebuie să mă feresc de anumite subiecte. Şi cred că s-a întâmplat acest eveniment, această revoluţie interioară pe care eu mi-o explicam prin clasa a patra, când învăţătoarea mi-a zis: «Matei, te rog frumos, acum dacă tot eşti atât de bun la română, scrie un poem despre partid». Ce am făcut? Am scris, partid iubit, care nu ştiu ce mai faci şi unde intrăm. Am scris cu rimă aşa, trei strofe şi învăţătoarea a zis: e bun, e bun. Şi m-am trezit după aceea cu el publicat în revista „Zori Noi”, a judeţului. Şi în mintea mea de copil mi-a spus: ceva nu e în regulă. Ceva nu e în regulă.

A fost primul meu şoc cu puterea, prima mea revelaţie că sunt subiecte pe care nu trebuie să le abordezi, sau că nu trebuie să cedezi întotdeauna celor din jur, adulţilor. A fost primul semnal că poezia este mai degrabă un domeniu al rezistenţei şi că nu trebuie să faci concesii. Şi mai târziu, în toată existenţa mea de poet, instinctiv m-am ferit de ceea ce se numea comanda socială atunci. În mintea mea mi-am spus: nici odată poeme cu partidul, niciodată poeme cu ţara, deşi ţara săraca…niciodată poeme cu preşedintele.

Aşa am urcat eu ca poet, următoarea mea etapă fiind „Cenaclul de Luni”, la Bucureşti. Ajuns în 1976 la Bucureşti am descoperit un peisaj extraordinar, faptul că nu eram singurul poet care dorea să facă rezistenţă prin poezie. Acolo s-a forjat adevărata mea vocaţie de poet, adevărata mea pasiune. Acolo i-am dat poeziei zece ani din viaţa mea, mergând la cenacle literare, citind din trei în trei luni la cenaclul lui Manolescu, umblând prin ţară, fraternizând cu toată generaţia mea, generaţia ʼ80. Şi aş vrea să vă citesc un poem sau două din acea perioadă. În felul acesta facem şi puţină istorie literară.

Cred că în 1976 am ajuns pentru prima oară la Cenaclul de Luni. Nu, încă nu se numea „Cenaclul de luni”, dar Cenaclul lui Nicolae Manolescu. La ora aceea cenaclul care urma să devină „Cenaclul de Luni” se ţinea la Universitate, la Bucureşti, era în formare. Şi un poet din Suceava, Roman Istrati, care era cu un an mai mare la facultate, mi-a zis: Matei, tu să vii să citeşti lui Manolescu. Eu citisem deja la Constanţa, citisem la Florin Mugur, citisem în alte cenacluri şi bineînţeles cum să nu-i citeşti lui Manolescu? Manolescu era o autoritate morală, îl ştiam de ani şi ani de zile, era cel mai important critic literar din România, făcea critică din prima oară. Şi am citit la el. Şi cred că am citit atunci poeme de genul acesta. Pe acesta l-am citit precis.

Despre ochiul drept

Am aflat că nu prea vezi cu ochiul drept
zise leul
da, nu prea văd, zise păzitorul leului
ce nenorocire, ce nenorocire,
zise leul, şi nici cu urechea dreaptă
nu prea auzi, nu-i aşa,
nu prea, într-adevăr, nu prea, zise păzitorul leului
ce nenorocire, ce nenorocire, zise leul
Dar tu, zise păzitorul leului
ai labele paralizate, nu-i aşa,
aşa e, aşa e, zise leul
rău, foarte rău, zise păzitorul leului
şi nici mirosul tău şi nici colţii tăi
nu mai sunt ca înainte
aşa e, zise leul, aşa e,
ce nenorocire, ce nenorocire,
zise păzitorul leului.

Citeam poeme de felul acesta la Cenaclul lui Manolescu pentru prima oară. Unele erau, în mintea mea, poeme cu caracter politic. Erau poeme în care eu încercam să denunţ la ora aceea lucruri care se întâmplau în jurul meu şi ştiam că poezia poate să le facă. Iată de pildă un alt poem, pe care cred că l-am citit la ora aceea la „Cenaclul de luni„ şi care se numeşte: „Despre romanul la care lucrez”:

Astăzi trecând prin oraş
Am întâlnit pretutindeni pe străzi
Lucruri de-ale mele.
Sub cizmele grele ale trecătorilor
Se încurcau fâşii din halatul meu
Un rest de cămaşă ieşea dintr-un coş de gunoi
Cărţile mele fuseseră sfâşiate de-a lungul trotuarelor
Şi acum se scufundau liniştit în noroi
Fotografiile de familie zburau prin aer
Vântul le purta prin balcoane şi pe sub furgonete
Iar din romanul la care lucrez de 30 de ani
Trei bătrâni găsiseră o filă
Şi se înghesuise în jurul ei.
Râdeam copios.

Foarte interesant de văzut dacă aceste poeme, după 35 de ani, mai există. La ora aceea pentru mine erau nişte poeme politice, nişte poeme, care trebuiau să sfărâme lumea, să reconstruiască o lume, credeam în ele cu o vigoare extraordinară şi îmi amintesc de acea primă şedinţă, pe care vreau să v-o povestesc, pentru că anecdotele sunt interesante. Cred că am citit atunci din această culegere vreo 15 poeme.

Erau acolo, la acest cenaclu, care s-a numit ulterior de Luni, care urmau să conteze în literatura română. Era deja acolo Traian T. Coșovei, era Magda Cârneci, ce semna Magda Ghica, era poetul Ion Stratan, era Mircea Cărtărescu, erau deja tinerii critici Radu Călin Cristea, Lefter, Călin Vlasie – toţi tineri şi îşi făceau colţii, pentru că după fiecare lectură urmau discuţiile. Şi îmi amintesc şi acum, după acele poeme citite, au fost discuţiile şi a început să vorbească fiecare despre poezia mea Călin Vlasie, după aceea Traian T. Coşovei, după aceea Florin Iaru şi au început să mă sfârtice, și să mă radă, şi să mă mănânce şi să mă critice şi să mă jupoaie de viu. Tinerii lupi îşi făceau colţii şi era normal de altfel.

În mintea mea îmi spuneam însă: ce mi-a trebuit să vin la cenaclul acesta nenorocit, ce n-am stat eu acasă liniştit, ce îmi trebuie mie să mă expun. Şi cu fiecare nouă intervenţie pe mine să mă rupă şi să mă… După ce a vorbit şi al şaptelea, al optulea, al nouălea membru al generaţiei mele, cred că eram terminat. Faptul că stăteam cât de cât şi nu mă prăbuşeam era datorită fotoliului în care mă aflam. În mintea mea mi se golise sângele şi carnea mea era…, îmi spuneam: să fug de aici. Asta era obsesia mea, să fug, să mă închid, să nu mai am de a face cu ei în veci. Ei, nu ştiam care e regula, aşa era regula.

La cenaclul Manolescu, cei din jurul lui îşi făceau mâna, critică. Dar mai era o regulă acolo – după ce m-au desfiinţat total cu «da' ce, asta e poezie, cum de, cine domnule, dumneata», Manolescu a pus întrebarea: mai e cineva? Mai vorbeşte cineva? Nu, numai era nimeni. Or, după ce vorbeau toţi, vorbea şi Manolescu. Şi Manolescu a început să spună: e o poezie interesantă, e o poezie curată, e aşa, şi aşa, şi aici uite, şi versuri din astea unde mai vedeţi voi. Şi a început să reconstruiască ce ei, ceilalţi distruseră. Adică treptat eu renăşteam, renăşteam, renăşteam, mă punea la loc, mă repunea la loc şi mă redădea vieţii, în aşa fel încât în momentul în care Manolescu a terminat de vorbit, eu trecusem prin botezul focului şi eram un poet al generaţiei ʼ80.

Aceasta era strategia, aceasta era tradiţia la „Cenaclul de Luni” în acei ani pentru fiecare poet care venea, trecea prin gura lupilor tineri şi după aceea Manolescu, el spunea ca în bancul acela: aşa e. El avea ultimul cuvânt, şi el dădea verdictul. Din acel moment am fost membru al acestei generaţii, al acestui cenaclu. Am continuat să citesc acolo poezie, proză, teatru, am făcut parte dintr-o extraordinară aventură culturală, care a fost cea a generaţiei '80. Poeţii generaţiei '80 nu au fost numai acolo, au fost şi în Moldova, şi în momentul în care fenomenul 1985 am făcut o călătorie extraordinară la Chişinău, aveam câteva numere de telefon şi l-am sunat pe domnul Arcadie Suceveanu, prietenul meu.

Şi am venit de la Cernăuţi cu un autobuz, opt ore până la Chişinău. Şi tu m-ai primit şi ne-am dus la casa ta să vorbim despre poezia „Cenaclului de Luni” şi despre poezia noastră, şi despre poezia voastră, şi despre ce putem face prin poezie.

Şi atunci a venit şi Grigore Vieru, care pentru mine a fost un moment extraordinar, ca să cunosc acest om fantastic. Poezia lui era cântată peste tot, se putea cumpăra discuri cu poezia lui cântată de nume importante. Şi am dormit o noapte la tine şi s-a întâmplat ceva – pe la 12 noaptea s-a stins lumina, şi am continuat noi la lumânare, ne-am uitat afară, s-o fi stins în tot cartierul, numai la tine. Pe stradă, oamenii dormeau, nu eram sigur dacă era o pană de curent generală sau că cineva vroia să ne arate că ei ştiu. Adică, voi continuaţi, dragilor, voi scrieţi poezie, discutaţi, faceţi ce vreţi, dar noi ştim. Un lucru extraordinar.

Puterea totuşi era atentă, se temea de poezie. Adică nu e glumă, poezia, cuvântul aveau o anumită putere de a lovi, o anumită putere de a demasca, iar acolo în piramida puterii, ascunşi în piramida puterii, ierarhia celor care sprijineau acea putere, erau oameni care se temeau de literatură. Am verificat după aceea de foarte multe ori. Îmi amintesc de un poem la „Cenaclul de Luni”, la încheierea sezonului de cenaclu, în iunie, înainte de vacanţă. Se numea Corabia.

Corabia se scufunda încet
Noi ziceam:
Şi ce dacă se scufundă corabia
Şi mai ziceam
Orice corabie se scufundă într-o zi
Şi ne strângeam mâinile
Ne luam rămas bun.
Dar corabia se scufunda atât de încet
Încât după 10 zile noi cei care ne-am dat mâinile
Încă ne priveam ruşinaţi şi ne ziceam:
Nu-i nimic, asta e o corabie care se scufundă mai încet,
Dar până la urmă se scufundă
Iat-o.
Dar corabia se scufundă atât de încet
Încât după un an încă ne era ruşine
Nouă, celor care ne-am dat mâinile
Şi în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul
Măsuram apa, cât, nu mai mult, se scufundă încet, dar sigur.
Dar corabia se scufunda atât de încet
Încât după o viaţă de om
Încă mai ieşeam unul câte unul
Şi priveam cerul, şi măsuram apa, şi scrâşneam din dinţi
Şi spuneam: asta nu e o corabie,
Asta e o…asta e o…

Ei bine, aţi înţeles totul. Este tipul de poem imposibil de cenzurat. Credeţi-mă, la ora ceea l-am publicat până şi în revista „Convingeri comuniste” a Universităţii Bucureşti. Nu tu vorba de partid, nu tu vorba de stat. E fabula ca atare , de La Fontaine încoace toată lumea scrie fabule, unii le scriu cu animale, alţii le scriu cu obiecte. Imposibil de cenzurat. Şi mesajul era atât de puternic.

Manolescu spune, dacă aveţi aici Istoria lui a literaturii, la capitolul care îmi este rezervat mie, el o spune că după lectura acestui poem a fost chemat la partid, mustrat şi i-au spus: opriţi prostiile astea, cu cenaclul vostru, nu se poate. Noi am continuat să ne vedem ulterior cu o prelungire a cenaclului, cu Mircea Iorgulescu, cenaclul a continuat sub alte forme, dar o dovadă că erau texte care deranjau teribil.

Acum, mi s-a întâmplat să-l citesc o dată, în Franţa, invitat la un liceu a fost o seară de poezie şi am citit în limba franceză nişte poeme din tinereţea mea şi şe-am zis elevilor: vreau să citesc un poem pe care am scris când eram student în România, într-o perioadă când literatura era şi o formă de rezistenţă. Să-mi spuneţi ce părere aveţi despre poemul acesta. Şi am citit poemul în Franţa, în faţa acestor tineri şi i-am întrebat după aceea: ei, ce vă invocă acest poem, vouă ce vă spune? Şi o fetiţă, elevă de clasa a 12-ea, a ridicat mâna şi a spus: monsieur, est un poème écologique – e un poem ecologic.

Da, marea literatură rezistentă… Vin alte timpuri, alte probleme, alte urgenţe, că fetiţa nu avea cunoştinţe de comunism, de totalitarism, dar ea ştia că planeta e pe cale de scufundare, că sunt probleme cu energia, că sunt probleme cu poluarea, că oceanele sunt pline de mizerii, că noi respirăm un aer teribil, că la Paris e poluare, că nu ştiu ce. Şi am zis: da, asta este, planeta se scufundă.

Ei bine, cu prietenii mei din „Cenaclul de Luni” călătoream în toate oraşele universitare ale României, citeam poezie. S-a format un fel de conştiinţă poetică a României de atunci. Această generaţie a anilor '80 avea membrii ei la Cluj, poeţi extraordinari cum este Mureşanu, sau la Iaşi, cum este Vasiliu, sau Nichita Danilov, sau o grupare de poeţi la Timişoara, sau la Craiova, sau la Târgul Neamţ, sau la Sibiu. Adică a fost o izbucnire poetică.

Prin poezie se puteau spune lucruri extraordinare la ora ceea. A fost o aventură extraordinară şi în acelaşi timp o lecţie din partea acestui om, pe care îl cunoaşteţi cu toții, Manolescu, de rezistenţă prin prestigiu la prostia puterii, la rigiditatea puterii, la ideologia unică. Faptul că îi reuşea să ne publice chiar şi în „România Literară” era un lucru extraordinar. În acelaşi timp noi, poeţii generaţiei nu am beneficiat numai de ajutorul lui Manolescu. A fost o complicitate enorma la ora ceea în ţară. Alţi critici şi scriitori ne-au ajutat să publicăm.

Aş vrea să evoc doar o singură figură, pentru cei care sunt mai tineri şi care nu ştiu – un critic pe care îl cheamă Laurenţiu Ulici. El făcea critică de întâmplare, se ocupa de tânăra poezie, era omul care se deplasa în provincie, care citea poezie, tinerii cântau poezie, participa la cenacluri. El este omul care făcea parte din jurii, care m-a debutat pe mine la Albatros, pentru că făcuse parte din juriul editurii Albatros de atunci. El a fost un al doilea naş într-un fel al generaţiei '80. Mai din umbră, dar cu câtă energie.

Am o amintire cu Laurenţiu Ulici – în 1977, cred, în România a fost o conferinţă naţională a poeziei. Toţi poeţii din România au venit la Iaşi, s-a discutat timp de trei zile despre destinele poeziei. Era ciudat: conferinţă naţională pe teme de poezie. Noi, generaţia '80 ne-am pus pe treabă toţi şi am ajuns şi noi acolo. Hop, acolo erau marii poeţi, erau deja generaţiile precedente, era Nichita Stănescu, era Marin Sorescu, erau Petre Stoica, erau poeţi Ana Blandiana, Ion Mircea, Ion Gheorghe, erau oameni din care noi ne hrăniserăm. Ne hrăneam dintr-o poezie care era atât de importantă.

Şi Laurenţiu Ulici ne-a spus atunci: fiţi atenţi, mâine eu conduc în aula, sala mare a Universităţii, în aula Universităţii, eu conduc şedinţa. Facem următorul lucru – veniţi fiecare cu câte un poem în buzunar, se va discuta despre poezia zilelor noastre. Şi eu la un moment dat am să le spun celor din sală că există o generaţie extraordinară, care scrie altfel şi care trebuie ajutată şi că ea contează în peisajul literar românesc. Şi am să vă invit să citiţi câte o poezie. A fost ca un complot, fiecare ne am luat câte un poem în buzunar. Şi după aceea deschiderea şedinţei de lucru în marea aulă, câteva discursuri de bine la început şi după aceea hai să discutăm despre poezia contemporană. Şi cum Ulici conducea respectiva şedinţă, şi am citit Poemul despre sinucidere:

E o zi, când fluturele vine şi mi se aşează pe ţigara aprinsă
Eu privesc uluit cum se face scrum
Îmi dau seama că este vorba de o sinucidere
Cu substrat politic
Dar nu înţeleg de ce a ales
Tocmai ţigara mea.

Vreau să vă spun că acest poem la ora aceea, lumea m-a aplaudat, câţiva se uitau în sus, în jos, ca şi cum ar fi trebuit să fiu arestat pe loc. Cred că puterea a fost surprinsă atunci de curajul nostru aproape naiv, spuneam ce ne trecea prin cap. Laurenţiu Ulici a contat mult atunci pentru noi. Ca şi alţi editori, care ne-au publicat, luptându-se cu puterea. Printre alţii Mircea Sântimbreanu, nu ştiu dacă îşi mai aminteşte cineva astăzi de el, care scria şi literatură pentru copii. Dar în mare măsură minţile noastre au rămas nepoluate şi minţile multor tineri la ora aceea şi ale multor oameni pentru că exista o literatură de contestaţie de mare calitate.

Ei bine, acum pentru că vorbim de contestaţii şi de literatură, să ştiţi că lucrurile nu s-au încheiat. Chiar şi în marile democraţii şi chiar în lumile care construiesc capitalismul democratic, contestaţia e necesară în continuare pentru că eu mi-am dat seama de acest lucru în Franţa şi anume ajungând în Franţa deja mi-am dat seama că poezia nu conta. Era cenuşăreasa literaturii. Contează romanul, eseul, teatrul oarecum. Mi-am dat seama că în Franţa dacă întrebi pe cineva: cine e cel mai mare poet al vostru în acest moment, daţi-ne trei nume. Nimeni nu ştie să dea trei nume.

La ora care eram eu în România bineînţeles ştiam. Pentru mine cel mai mare poet era Nichita Stănescu la ora aceea şi puteam să dau două-trei nume imediat. Dumneavoastră l-aţi avut ca poet naţional, de altfel a fost un poet naţional al românilor, pe Grigore Vieru. În Franţa, ultimul care a fost poate la acest nivel, Brewer poate că a fost, de acest nivel – să fie preluat de populaţie, de public, să fie cântat. Chiar şi acum poezia mi se pare în continuare importantă în România şi cred că şi în Moldova.

În Franţa însă am observat altceva – oricât de civilizată, de bogată ar fi o societate, de înaltă tradiţie democrată, puterea continuă să-i manipuleze pe oameni. Adică ideea de manipulare continuă. Omul este în continuare supus unei forţe de spălare de creier, dar prin alte mijloace. Mi-am dat seama, trăind în Occident de 25 de ani, ce puternică este spălarea pe creier prin publicitate, prin mode, prin societatea de consum, prin milioanele de produse care ni se oferă, de care noi nu avem nevoie, dar pe care le cumpărăm, prin televiziune, prin industria de divertisment, prin tot felul de gadget-uri, care-i fac pe copii sau pe adolescenți ca să stea lipiţi ore şi ore în faţa unui ecran. Există forme de spălare pe creier aş zice acum că am trăit jumătate din viaţa mea în comunism şi jumătate de viaţă în Franţa, mai eficiente chiar decât pe vremea ceea.

Îmi spun cu stupoare, în definitiv ce simplu era pe vremea comunismului să identifici răul, era vizibil. Îl ştiai, era Ceauşescu, Ceauşeasca, era partidul, era sistemul, poliția, securitatea, puteai să-ţi baţi joc de ei, să te amuzi, să scrii literatură contestatară. Răul era uşor de identificat. În aceste societăţi democratice, unde funcţionează partidele, democraţia uneori virează spre mascaradă însă totul, societatea abundenţei, societatea de consum este mult mai dificil de identificat răul şi modul în care ţi se manipulează creierul.

Mie mi-a fost uşor în România să nu devin un funcţionar al gândirii unice, un supus al partidului. În societatea de consum îmi este greu să nu devin un consumator ideal, pentru că societatea de consum vrea să te transforme în ceea ce are ea nevoie – omul nou al societăţii de consum este consumatorul ideal. Îmi dau seama ce probleme au copii, fetiţa mea, oamenii din jurul tău, să nu devii sclavul unei imagini în care consumul contează, banul contează, publicitatea contează, moda contează – să fii îmbrăcat exact cum trebuie, în momentul în care trebuie să-ţi schimbi la fiecare şase luni aparatul. Toate acestea sunt mult mai greu de captat în literatură, în poezie, în teatru.

Am continuat să scriu şi în Franţa, luptându-mă împotriva aceluiaşi duşman, de altfel, manipularea prin ceva. În aventura mea poetică, s-a ascuns în poezia mea foarte puternic și teatrul. Nu degeaba la un moment dat am virat spre teatru, pentru că, chiar și în primele mele poeme existau în unele din ele niște fabule, niște scenarii și uneori unele dintre poemele mele au devenit piese. A existat o fuziune în poezia mea între teatru, dramaturgie și verb și multe dintre poemele mele s-au transformat după aceea în piese. Iar treptat-treptat, această amantă care mi-a fost poezia am abandonat-o și am continuat să scriu în special teatru, și am scris puțină poezie din 1987 de când am plecat din țară. Am să vă citesc un singur poem care, după aceea, a devenit o scenă într-o piesă. Un poem care vorbește puțin despre teatralitatea din poezia mea, Decapitarea:

Regele orb s-a așezat în fotoliu/
Orbii așteaptă urlând/
Regele orb face un semn/
Osânditul orb este adus/
Călăul orb își ascute securea/
Soldații orbi îl târăsc pe osânditul orb strigând: /
Hei, călăule, unde ești? /
Călăul orb strigă: /
Aici! Aici! Luați-vă după sunetele securii pe care tocmai o ascut! /
Bâjbâind, împiedicându-se, înjurând, soldații orbi l-au adus/
Pe osânditul orb lângă călăul orb/ Călăul orb se ridică și-l pipăie rânjind pe osânditul orb /
Îi spune: așează-ți capul deasupra buturugii /
Osânditul orb caută cu mâinile prin praf /
Caută buturuga, o găsește, o pipăie, își potrivește capul deasupra
Regele tremură de nerăbdare:
Ce faceți acolo? Urlă regele orb,
De ce nu începe odată? Strigă mulțimea oarbă.
Totul e gata – strigă călăul orb,
Își ridică securea și lovește cu sete alături, în praf.
Apoi începe să pipăie,
Caută urme de sânge.
Osânditul orb chicotește,
Mâinile călăului îl ating:
Aici ești? Îl întreabă călăul orb,
Aici sunt, spune osânditul orb,
S-a terminat?- strigă regele orb
Gata? S-a sfârșit?- urlă orbii.

Toată poezia mea a fost de fapt aspirată de teatru, și ce fericit am fost, pentru că mi-am dat seama uneori că teatrul pe care nu-l iubesc este teatrul din care a dispărut orice dimensiune poetică. Mi s-a părut, odată un lucru extraordinar, eram în Anglia și m-am dus să vizitez casa memorială a lui Shakespeare, și în catedrala unde a fost el înmormântat scrie: „Aici odihnește…” sau ,,Aici este înmormântat” sau nu mai știu ce, și nu scrie dramaturgul William Shakespeare – poetul William Shakespeare. Ei bine, când poezia este extirpată din teatru, sau din roman sau din orice alt gen literar, puține lucruri mai rămân și puține lucruri mai rămân în mințile cititorilor. E atât de importantă întâlnirea cu poezia.

Sunt câțiva oameni în viața mea care mi-au marcat existența. De pildă generația '80 a fost foarte devreme primită în casă la Nichita Stănescu. Mi s-a întâmplat să cunosc câțiva oameni de genul acesta și să-mi dau seama că ei sunt adevărații poeți. Eu eram un om care scria poezie și care după aceea a transformat-o în teatru. Dar au fost oameni care au trăit poezia ca pe un destin. Au ars prin poezie, și poezia i-a nimicit. Un om din această categorie, sunt mai mulți, a fost acest Nichita Stănescu pe care am avut plăcerea să-l cunosc și care ne primea la el în casă, toți dezmoșteniții literaturii în orice moment al zilei puteau bate la el la ușă și erau primiți.



Eram chiar student și frecventam „Cenaclul de Luni” când după primele poeme publicate cineva m-a dus la Nichita Stănescu și m-a îmbrățișat, da, bătrâne, vino. Am vrut să mă prezint, să-i spun cine sunt, știu - te știu. Am stat acolo cu toată lumea. Erau seri, nopți care nu se mai sfârșeau. Când am publicat primul volum, i l-am lăsat lui Nichita. Toată lumea venea să-i dea volume. Nu cred că citea vreo unul, foarte curios.

La un moment dat, erau vreo 20 de oameni în casă la el. Eu vorbeam puțin, ascultam mult, la un moment dat, însă, m-am răzvrătit așa și i-am zis, «Nichita, te rog frumos, vreau să te întreb ceva: recunoaște că dintre toți oamenii care sunt aici doar pe mine nu știi cum mă cheamă». La care Nichita îmi spune: «nu bre, știu, te cheamă Matei Vișneac». Bon. Bine dar, zic, «recunoaște că dintre toate cărțile de poezie pe care le ai aici pe a mea n-ai pus mâna și n-ai citit nici un poem». Ba nu, zice, nu-i adevărat, am citit. Și zice, dacă vrei, îți spun și care îmi place cel mai mult. Și Nichita îmi ia cartea, o deschide la întâmplare ai spune, sau o deschide acolo unde era poemul care îi plăcea și îmi citește el poemul următor:

M-am uitat în buzunarele mele

M-am uitat în buzunarele mele - nimic.
M-am uitat în jur, am desfăcut larg palmele – nimic.
M-am gândit mai adânc,
M-am concentrat cu ochi închiși – nimic.
Am alergat acasă și mi-am deschis dulapurile și sertarele,
Am răscolit prin hârtiile mele și toate cărțile mi le-am deschis la aceeași pagină – nimic.
Am izbit cu pumnul în peretele alb
Și rând pe rând, toți pereții orașului s-au prăbușit ca iște cărți de joc,
Am trecut printre trupurile strivite
Am privit în ochii lor – nimic.

N-am să știu niciodată dacă lui Nichita Stănescu chiar i-a plăcut acest poem sau a deschis întâmplător, a dat de el, și mi l-a citit. Era un magician, era un om care mi-a marcat foarte mult viața. La ora aceea erau momente când eram student la București, mă simțeam singur, duminica mai ales, nu erau cursuri, eu eram provincial, prietenii mei, colegii mei de facultate, eram la filozofie, nu, mai făceau noi chef și nu știu ce, nici nu mă interesa dar nici nu mă invitau pe la ei pe acasă. Uneori simțeam nevoia să intru într-o casă de om. Era singura casă unde puteam intra fără să trebuiască să dau telefon să dau rendez-vous. Era casa celui mai mare poet din țară, Nichita Stănescu.

Este o metaforă extraordinară a unei misiuni pe care o poate îndeplini un poet pe lângă poezia lui. Pe lângă faptul că ne dăduse o poezie extraordinară, faptul că el ținea atunci o casă deschisă pentru dezmoșteniți, pentru tineri poeți, pentru oameni aduși de alți prieteni comuni. Acest dar pe care ni l-a făcut acest mare poet nu poate fi cântărit, acest dar afectiv.

Îmi amintesc că un prieten pe care vreau să-l omagiez pentru că nu mai este astăzi, la Nichita Stănescu în casă m-am întâlnit cu Serafim Saca, prima dată. Venise pentru prima oară în România, era emoționat, se dusese să-și vadă mormântul tatălui undeva în nord. Și la el m-am întâlnit cu Serafim Saca cu care am rămas după aceea ani mulți în contact, am citit poeme. Era un loc, un adevărat loc de întâlnire, unde uneori oamenii dormeau pe jos ca să nu plece de la el. Fiecare când obosea se ducea într-un colț, era un apartament cu două camere și bucătărie, și se culca pe undeva. Îmi amintesc un moment din acesta de o mare poezie, mai bine vă povestesc momentul decât să vă citesc alte poeme.

Doborât de oboseală, pe la 4-5 dimineața, într-o noapte m-am culcat pe lângă o fereastră, m-am întins pe jos, pur și simplu, alții mai vorbeau, mai discutau. La un moment dat, peste o oră - poate dormisem, simt o greutate pe corp așa. Dormea Nichita cu capul pe burta mea. Am crezut că înnebunesc. E ca atunci când vezi că curg lacrimile dintr-o icoană și tu ești primul care o vede, și mi-am zis mai bine mor decât să mă mișc. Am stat așa, și n-a fost ușor că era gras și mare, până s-a trezit...

Dincolo de poezia scrisă mai există și poezia trăită. Sunt asemenea momente pe care numai niște oameni care sunt niște Apostoli ai literaturii și poeziei ți-i pot da. Acum că vorbim de Nichita vreau să vă mai povestesc o ultimă anecdotă cu el. Sunt oameni care au o gândire total diferită de a noastră. Acești mari poeți care trăiesc, care ard și mor, în general tineri - Nichita a murit tânăr -, el avea o gândire total pe dos, de unde capacitatea de a da la fiecare întrebare normală un răspuns la care tu u te aștepți.

Îmi amintesc o dată Nichita a venit la Facultatea de filozofie la un cenaclu de al nostru și-i puteam pune întrebări. Și eu, în anul întâi, vrând să fiu spart de deștept, i-am zis «Nichita, în ce măsură filozofia hegheliană va influența poezia?» Ce și-a zis Nichita - un tâmpit, ce să-i spun eu ăstuia, și mi-a răspuns totuși, că era om blând, avea capacitate de a iubi, ceva creștinesc pe aici. Mi-a răspuns: «ĂĂĂ... Întrebarea dumneavoastră este prost pusă, mi-a spus el. Este prost pusă, necesită un răspuns». Ce lecție, ce lecție extraordinară.

Sau mi s-a întâmplat odată să-l văd, își lansa o carte, la magazinul Muzica, și era un alt poet și muzician și cântăreț, Augustin Frățilă îi cântase poemele și el își lansa această carte cu tot cu muzică. Și era atâta lume, tot Bucureștiul, toată elita, și oameni politici și nu știu ce, și noi tineri, el mai citea câte un poem, și Frățilă cânta, și lumea era emoționată. Erau două domnișoare care, le-am văzut eu, care s-au apropiat, dar decalat așa, și am văzut o domnișoară care s-a apropiat cu o garoafă de Nichita care era acolo, în altă lume el, așa. Și i-a dat o garoafă tremurând. Și Nichita i-a luat garoafa, a pus-o în gură și a făcut haț! și a mâncat-o. Că domnișoara aia o fi avut un orgasm special în momentul acela că altfel nu-mi pot explica. Când îl vezi pe marele poet și-i dai o floare, ți-o mănâncă. Acum problema e că o altă domnișoară din spate, care nu văzuse scena și care avea și ea o garoafă vine și ea. Or, Nichita acum zice: stop! Eu nu mănânc decât o floare pe zi!

Știu un loc foarte frumos și pe care vă invit sa-l vizitați – cimitirul de la Rădăuți. Cimitirul de la Rădăuți, nu glumesc, este un cimitir unic în lume, pentru că este tăiat în două de calea ferată. Când l-au construit austriecii, că eu sunt născut în Bucovina, care a fost sub austrieci, când au construit ei atunci calea ferată, probabil că în loc să ocolească orașul, au construit un drum și au tăiat orașul în două și au zis că ei, ce e cimitirul, a, mai scoatem niște morminte, le punem așa și așa și au tăiat și cimitirul în două, de unde am fost întotdeauna fascinat de acest cimitir din Rădăuți și mi se pare că este un loc absolut halucinant prin faptul că este tăiat de tren.

Am văzut de pildă acolo scene de teatru, de teatralitate feliniene. De pildă cineva înmormântări care veneau: tam, tam, tam-tam și după asta te uiți la tren, dreapta stânga. Și vezi că vine Putna, dar zice că mai e cinci minute și hai repede. Și fac tâc-tâc-tâc pe partea cealaltă și după aia gata, din nou tam, tam, tam-tam. Un cimitir ca acesta, acolo vreau să am eu placă, pentru că este centrul comediei umane. De altfel, eu adus semnături pentru recunoașterea faptului că această cale ferată de la Rădăuți, care taie orașul în două chiar este axa de simetrie a lumii. Și tot mai mulți specialiști, scriitori, intelectuali, președinți, șefi de stat și alți oameni luminați recunosc acest lucru, deci pentru care când veți ajunge vreodată la Nord în Bucovina, vizitați acest oraș, unde sunt născut eu, Rădăuți. Este fabulos.

A doua întrebare – cu teatru. Ce să vă spun? Am avut revelația teatrului când eram mic copil la Rădăuți venea circul în orașul Rădăuți. Atunci mi-am dat eu seama ce înseamnă arta spectacolului. În acel oraș micuț, unde nu se întâmpla mai nimic. Când venea circul și veneau clovnii, și veneau animalele, și veneau trapeziștii, și venea muzica, trompetele și se ridica cortul acela, și apăreau luminile și apărea culoarea se întâmpla un miracol.

Atunci am avut revelația faptului că teatrul provoacă miracole în sânul unei comunități. am avut acea revelație atunci, în fiecare an când venea circul eram lipit acolo. Și fără să fi fost vreo dată la teatru, l-am iubit. Deci asta este originea dragostei mele pentru teatru. Când am ajuns ceva mai măricel și m-au dus părinții prin țară și am văzut primele spectacole la București, mi-am zis: mort-copt, eu la București vin să mai ales să văd teatru. Iar în clasa 11-ea am și fugit de acasă ca să mă instalez la București, să continuu liceul acolo. Dar era imposibil. Adică, l-am iubit cu o pasiune extraordinară actorul viu.

Faptul că cineva are curajul de a veni în fața unui public viu și de a spune ceva. Iar scriind pentru teatru, întotdeauna am scris pentru actori vii, care îmi obsedau gândurile, pe care-i vedeam. Eu n-am fost niciodată actor, n-am fost niciodată regizor, dar am scris pentru actori, am scris pentru perturbarea ordinii publice. Că e perturbarea plictiselii unui târg de provincie, că e perturbarea dogmelor noastre din cap. Teatru e făcut să ne perturbe în sensul bun. Am fost un perturbator profesionist scriind teatru.

De altfel mi-am dat seama de ceva foarte interesant. Fiind tânăr dramaturg în București și scriind piese și trimițându-le peste tot, de ce puterea la ora ceea se temea mai mult de teatru, decât de roman, de poezie. Trei volume de poezie am reușit să public în România până în '87, dar niciodată o piesă de a mea nu a fost acceptată pe o scenă profesionistă. Sistematic mi se refuzau piesele. Și după aia mi-am spus: e normal, în definitiv, pentru că în momentul în care un cititor ia un roman incendiar, care demolează sistemul, care-și bate joc de Ceaușescu, printre rânduri, în sfârșit un roman nonconformist, critic, îl ia cititorul, ce face cu el? Se duce și îl citește la el acasă. Deci, el nu se revoltă decât la el în cameră, eventual, sau după aia rămâne revoltat în mintea lui.

Același lucru dacă se întâmplă într-o sală de teatru, unde sunt 400 de oameni, 300, 500, 600 și se întâmplă o emoție colectivă și o denunțare colectivă, emoția care se formează acolo devine o revoltă potențială. Oamenii ceia pot ieși de la teatru urlând și strigând. De unde puterea îi era frică de acest raport viu, cu demascarea prin teatru, decât raportul individual prin lectura individuală de acasă. De unde cenzura teribilă pe teatru. Când am înțeles acest lucru, mi-am zis: ian te uită, teatru rămâne periculos peste tot - și în Occident, că zguduie puterea, și la Dumneavoastră astăzi.

Dacă aș fi, am spus-o adineaori, dacă aș fi președintele Moldovei, sau președintele României, primul decret pe care l-aș da este ca oamenii politici să se ducă o dată pe săptămână la teatru. Dar să vină cu cărticica așa, să bifeze, să-mi arate: am fost. Pentru că nu se poate – urgența socială în țări ca ale noastre este ridicarea nivelului cultural al oamenilor politici. Nu-i putem lăsa să ne conducă în acest hal de incultură, de dispreț față de cultură și chiar față de limbă. Ascultați-i cum vorbesc. Eu îi ascult pe ai mei în România și văd cum maltratează limba, nu se poate.

O dată pe săptămână la teatru, o carte pe lună de citit. Dar nu aventurile lui Harry Potter, nu. Le dau eu lista, trebuie să citească Străinul de Camus, trebuie să citească, în sfârșit, niște cărți. Și să vină o dată pe lună și să spună: am citit. Nu se poate. Societatea civilă se poate organiza, îi poate împinge pe acești oameni să citească poezie, să iubească cultura, măcar s-o aprecieze. Nu zic că sunt obligați să iubească aceste lucruri.

E un lucru interesant ce se întâmplă în Franța, sărim de la una la alta. François Hollande este un socialist, un social-democrat. Or, ce este important, dacă vreți să vorbim puțină geopolitică, în alegerea lui ca președinte al Franței, este că problemele Europei actuale nu pot fi rezolvate numai cu soluțiile ultra-liberale și ale oamenilor politici de dreapta. E nevoie ca social-democrația să se trezească din letargie, să gândească și ea și să propună și ea alte soluții. Adică cei care doresc libertatea absolută a banului și a speculației nu au soluții pentru ieșirea din criză. E important că un socialist într-o Franță care a fost întotdeauna rebelă, propune acum nu soluții, dar măcar o dezbatere, să participăm toți la dezbatere.

După cum observați, la masa de lucru a celor care proiectează viitorul lumii, sunt așezați așa: oameni politici, bancheri, traderi, financiari, oameni foarte bogați, patroni. La masa de lucru, care în acest moment inventează viitorul și creează viitorul nu se află nici un artist, nici un scriitor, nici un filozof, nici un om de cultură. Putem imagina viitorul fără participarea a unor oameni care vin din alte orizonturi? Nu. De fapt, suntem într-o situație de totalitarism, pentru că viitorul ne este imaginat numai de cei care au cunoștințe numai despre bani, despre bănci, despre circulația fondurilor financiare, despre cum să-ți plasez banii mai bine ș.a.m.d. Iată de ce consider că e important că François Hollande este președinte.

E adevărat că în Franța scriitorii și lumea culturală votează în general cu stânga, asta se știe. Puțini oameni de litere au votat cu Sarkozy și asta se știe. Practic, Hollande nu a fost ales de lumea culturală. El a fost ales de cei care sunt exasperați de acest model ultra liberal, care creează bani, circulația mărfurilor și care scoate din Europa tot ce era suflet, tot ce era identitate în Europa, e scos și aruncat afară. E o palmă și pentru lumea culturală, care nu l-a susținut foarte evident pe François Hollande, deși eu au votat pentru. Totuși Franța rămâne pentru multe țări un exemplu de sprijinire a culturii în mod masiv.

Aș vrea să vă spun că am fost fericit să ajung în Franța și să-mi dau seama că eram într-o țară, unde în fiecare târg, în fiecare orășel de trei mii de locuitori se află un teatru, o companie, în care fiecare oraș și-a creat aproape festivalul său, în care există o industrie culturală de bună calitate. Când am fost la Festivalul de la Avignon pentru prima oară din 1989 erau 300 de spectacole în off. Acum sunt o mie.

Se trăiește prin cultură. Francezii au avut această uriașă revelație de a crea economie prin cultură. Pentru că investind în cultură se creează și locuri de muncă. Economia la un moment dat, nu imediat, înflorește pe baza proiectelor culturale. Ceea ce nu înțeleg oamenii politici din această zonă a lumii este că atunci când investești într-un proiect cultural, nu trebuie să aștepți profituri imediate. Ele vin peste cinci ani, zece ani, 20 de ani, 30 de ani, prin faptul că oamenii consumă cultură, devin consumatori culturali, încep să aibă criterii, transmit gustul pentru cultură, participă după aceea la evenimente. Deci, am avut noroc din toate punctele de vedere.

Vreau să vă spun că, tot așa, o anecdotă: când am ajuns pentru prima oară la Paris, pe 26 septembrie 1987, primul meu gând care a fost? Să mă duc să văd Cântăreața cheală și Lecția, de Eugène Ionesco, știam că se joacă de 40 de ani la Théâtre de la Huchette. Și m-am dus în cartierul latin și căutam teatrul și am trecut prin fața unui ghișeu, o ușiță acolo pe care scria acolo Eugène Ionesco. Și mi-am zis că trebuie să fie ieșirea actorilor, trebuie să fie n spate. Deci, am mai înconjurat o dată și așteptam să văd teatrul, să văd așa, o chestie mare, cu trepte, cu coloane. N-a urmat nimic. M-am întors și într-adevăr acolo era teatrul și acolo se intra și erau 80 de locuri. Nu mai văzusem nici o dată un teatru de buzunar, de 80 de locuri. Eu am văzut că la Paris erau cu zecile, dacă nu cu sutele, ca și în alte orașe. Eugène Ionesco a fost jucat pentru prima dată într-un asemenea teatru.

Până la urmă eu am debutat la Paris într-un teatru, care se numește Le Guichet Monparnasse, care are și mai puține locuri, are 75. Și tot așa: am trecut, mi-am lăsat niște piese acolo, și nouă luni mai târziu, ca și cum ar fi fost perioada de gestație, m-au sunat și mi-au zis: domnule Vișniec, ne-a plăcut piesa Dumneavoastră, vrem s-o montăm.

Teatru nu înseamnă numai instituțiile care sunt necesare pentru mari spectacole, pentru educație, cum e Teatrul național. Când creezi posibilitate pentru tineri să deschidă ei teatre în pivnițe, în poduri, în spații neconvenționale, în baruri și să facă ei acolo teatru și să aducă public, și să inventeze, și să creeze, asta înseamnă viață teatrală. Am întâlnit oameni extraordinari în Franța, care au creat teatre în tot felul de locuri neconvenționale cu o forță extraordinară.

De pildă acest domn despre care vorbim acum a creat un teatru într-o gară dezafectată lângă Paris. Gara nu o mai folosea la nimic, s-a înțeles cu autoritățile, a creat un teatru nemaipomenit acolo și a creat un spațiu de întâlnire al culturilor de pretutindeni. Acum toată lumea se duce la Festivalul de la Avenue din timpul lunii iunie și costă, el le spune companiilor: veniți la mine, nu vă costă nimic. Oamenii joacă în gară, care e transformată în sală de teatru, mai multe spații în fața gării.

În Franța am descoperit ce înseamnă festivalurile de teatru de stradă, festivalurile de pantomimă, festivalurile de teatru de păpuși pentru adulți, ș.a.m.d. Tot acolo am descoperit faptul că actorii trăiesc din munca lor de pe scenă prea puțin. Ei stau pe scenă și joacă, dar cea mai mare parte a timpului și-o petrec în spitale, în universități, în școli, în cămine studențești, în cămine pentru copii, unde animă ateliere de teatru. Adică, atunci când teatrul devine o formă de viață, atunci se întâmplă ceva. Eu pledez de multă vreme pentru o asemenea tip de atitudine.

Actorul, în România de pildă, când ieșea din școala de teatru era deja o vedetă. Dacă îi spunea cineva: te rog mută scaunul acesta, se uită. Nu muta actorul scaunul pe scenă, era scenograful, care nici el nu muta scaunul, avea doi asistenți. Or, în Franța am văzut actori care au jumătate de oră să instaleze decorul, vin toți, instalează, se schimbă, au o oră jumătate să joace, și după aceea au jumătate de oră să îmbarce totul și să plece, că vine altă companie să joace. La Guichet Monparnasse sunt trei spectacole pe seară. Deci aceste companii à la Molière, care fac totul, astea ne lipsesc.

De fapt în poezia mea n-au fost mari revoluții. Eu am rămas oarecum identic de aceleași mici detalii, care ne ronțăie.

S-a dovedit, nu ronțăie

Insecta care trăiește în ochiul Dumneavoastră
Nu este nici mare, nici mică
În orice caz nu face nici un rău
S-a dovedit, nu ronțăie nimic, nu are secreție,
Nu o auzi, și nu o vezi, pentru că pentru ochiul Dumneavoastră
Este invizibilă.
Invizibila, dar oarba este insecta care trăiește în ochiul Dumneavoastră, s-a dovedit
Nu vede nimic din ce vede ochiul Dumneavoastră
Lumina nu o trezește, întunericul nu o adoarme.
Doar când clipiți insecta are un zvâcnet
Se sperie, strigă după ajutor
După care uită tot.


Viața mea a fost o aventură, că am muncit, cum spunea cineva, am avut puțin talent, e adevărat. Am avut puțin noroc, e adevărat. În același timp știu că nu am câștigat încă partida și de fapt nici nu-mi propun să fac bilanțul. Deviza mea este: când am avut un succes, a doua zi îl uit și mă apuc de treabă. Când am avut un insucces la fel – îl uit și mă apuc de treabă.”