Aşa cum există „căutare de negăsire” (C. Noica), aşteptarea de neîmplinire pare a fi tema principală – cu multiple variaţiuni – din care creşte, ca pe drojdii, Cartea aşteptării, de Igor Isac, Eikon, 2011. „Viaţa nu-i altceva decât o lungă stare de aşteptare. E un lucru ciudat, de neînţeles, ca toată viaţa să te străduieşti să întruchipezi starea de aşteptare şi să nu-ţi reuşească. Poate e un semn că acea stare este atât de profundă încât nu poate fi cuprinsă în nici o formulă artistică”, se confesează autorul, pe final, după ce consacră un lung studiu capodoperei lui Andrei Tarkovski, Oglinda, ce se intitulează chiar aşa: În oglinda aşteptării. (Între paranteze fie spus, pe coperta volumului este reprodus tabloul Aşteptare, de acelaşi Igor Isac, absolvent al Universităţii de Arte din Tallin.)
Nu teoretizările pe marginea filmului tarkovskian, şi nici reflecţiile despre sacrificiul & destinul artistului în lume constituie punctul forte al Cărţii… (ba chiar se poate spune că, de cele mai multe ori, autorul nostru merge pe mâna unor autorităţi în domeniu), ci capacitatea lui Igor Isac de a zugrăvi, în culori pastel, boema chişinăueană a anilor ’70-’80, din care făcea parte şi tânărul (pe atunci) artist.
O lungă galerie de destine – majoritatea ratate (simptomatică reacţia la mărturisirea – în ultimă instanţă: falsă! – că l-a cunoscut pe Tarkovski: „Prietenii mă tratau cu invidie, iar duşmanii mă urau. În faţa autorităţilor devenisem suspect. Şi porţile spre fascinanta lume a filmului, în loc să se deschidă mai uşor, pentru mine au fost definitiv zăvorâte”) – face mai multă lumină în ce priveşte atmosfera apăsătoare a acelor ani decât multe studii docte, şi asta deoarece naratorul nu se erijează în „rezistent prin cultură”, ci se mărturiseşte cu o dezarmantă sinceritate (vezi: Între sacrificiu şi crimă, Patimile după Eminescu, Despre fantoma tatălui ş.a.).
În acest sens, Doamna Ploaie şi ţăranii plouaţi e un fel de foaie de turnesol a universului închis între coperţile cărţii – după două duzini de pagini în care-şi narează căutările erotico-artistice, eroul ajunge în chiar seara în care-şi botează primul născut la vechea sa metresă, ce-i dăruieşte o sticluţă „fermecată” în care „plutea ceva minuscul şi incert ce (…) semăna a embrion”, cu aceste cuvinte: „Nu se ştie dacă copilul tău a cărei naştere ai celebrat-o azi te va reprezenta atât de bine, după cum cred poate s-o facă acest obiect…!”
Iar ca preţiosul dar să nu se piardă în neant, trage o morală edificatoare: „În atmosfera kafkiană a anilor ’70-’80 din Chişinău, obiectul «misterios» reprezenta visele şi idealurile noastre, smulse din trupul şi sufletul iubirii şi conservate, pentru eternitate, într-o sticluţă cu formol”.
18 iunie ’12
