Câteva sute de victime ale deportărilor staliniste și rude ale acestora au comemorat astăzi în scuarul Gării Feroviare de la Chişinău primul val al deportărilor, din 13 iunie 1941. Participanții au depus flori la piatra comemorativă din apropierea gării, împreună cu primarul liberal al capitalei, Dorin Chirtoacă, ai căror bunici au fost deportați în Siberia în 1949. La comemorare a luat parte şi premierul Vlad Filat.
Primarul Chirtoacă a anunțat că primăria pregătește un monument de dimensiuni mari care va înlocui în curând piatra comemorativă. Un reportaj de la fata locului de la Alla Ceapai:
De 5 ani victimele deportărilor staliniste şi rudele acestora se adună la piatra comemorativă din scuarul gării feroviare. Loc unde autorităţile au promis de mai multe ori că va fi ridicat un monument în memoria celor care nu s-au mai întors din gulaguri. Şi de această dată edilul capitalei Dorin Chirtoacă a dat asigurări că în scurt timp va fi ridicat acest monument. Chiar şi în lipsa acestuia cei care au avut de suferit în urma deportărilor îşi deapănă amintirile aici unde acum 71 de ani erau urcaţi în trenuri şi duşi în recea Siberie.
Comemorarea primului val al deportărilor din 13 iunie 1941
Câteva sute de victime ale deportărilor staliniste și rude ale acestora au comemorat astăzi în scuarul Gării Feroviare de la Chișinău primul val al deportărilor, din 13 iunie 1941.
Silvia Gangan: „Tăticul a fost dus în Siberia în cel mai straşnic lagăr. Pentru ce? Că a spus că este român, pentru că a fost director de şcoală şi la post primar în satul Cerloleuca. Şi toţi evreii, toţi acei care trebuiau să fie împuşcaţi tăticul meu i-a luat şi i-a ascuns la noi în sarai. Eu eram micuţă şi mă trimiteau pe mine să mă duc să le dau de mîncare şi a salvat viaţa oamenilor. Şi pentru asta l-au dus în Siberia,” mi-a povestit Silvia Gangan ţinînd în mînă fotografia părinţilor săi, care alături de buneii ei au fost deportaţi.
Silvia Gangan: „Eu am fugit la vecini şi am rămas micuţă aici şi m-am chinuit toată viaţa. Pe la rude am umblat şi am terminat şcoala pedagogică. Am devenit învăţătoare eminentă a Republicii Moldova printre cei mai buni învăţători. Am lucrat o viaţă şi acum eu nu am ce mînca şi cu ce plăti apartamentul.”
Despre sărăcia în care trăiesc mi-au vorbit mai multe victime care în prezent se consideră nedreptăţite. Larisa Lazarev victima celui de-al doilea val al deportărilor din 1949 spune că micile compensaţii anule de 500 de lei nu le ajută să supravieţuiască, iar mai grav este că nu îşi pot recupera averea:
„Cel mai tare îmi provoacă durere că nu ne face nimeni dreptate şi nu ne întoarce nimic din ceea ce ne-a luat statul. Noi am fost duşi aşa cum am fost îmbrăcaţi. Aşa ne-au sculat noaptea din somn, ne-au încărcat la gară în vagoane de dus vite şi aşa am ajuns acolo. Am tăiet la păduri în rînd cu bărbaţii. Sunt calică de picioare, iată nu pot merge, mi-au îngheţat picioarele şi sufăr. Ajutor nu avem nimic de la nimeni. Gospodăriile nu ne-au întors şi m-am judecat patru ani şi nu am putut face nimic.”
Iată ce spune Ion Luca, fiu de deportat:
„În Siberia, în Ural părinţii lucrau la munci grele, tăiau păduri la 50 de grade de frig. Cînd ne-am întors înapoi noi eram discriminaţi. Trăiam în alt sat pentru că în satul de baştină nu ne dădeau voie. Ţi pînă în timpul de faţă noi suntem neîndreptăţiţi. Primim pensii mizerabile şi nici o înlesnire. Nu ne-au întors nici averea. Dacă ne ducem, judecătoria ne spune că nimic nu se întoarce, totul este a statului şi dvs nu veniţi la noi cu diferite plîngeri.”
Leonid Iovu este urmaşul unei familii de deportaţi, fiind născut într-un lagăr din Kazahstan. A revenit în Moldova pe cînd avea cinci ani. El spune că nu se dă bătut şi va lupta cu autorităţile pînă va recupera averea bunicului său:
„Bunelul a primit certificat că a murit în 1942 în lagăr. Zilele acestea aştept să mi se dea dosarul de la securitate pe care l-au cerut. Vreau să restitui averea bunelului.”
Potrivit statisticilor, peste 20 de mii de locuitori ai RSSM au fost deportaţi în noapte de 13 iunie 1941 în regiunile periferice ale URSS. Ulterior au urmat alte două valuri de deportări în urma cărora au suferit peste 40 de mii de oameni.
