După 7 aprilie 2009 Republica Moldova s-a transformat într-un câmp de luptă între tendințe geopolitice rivale. Venirea la putere a unei coaliții de partide democratice, declarat pro-europene, afirmarea mai pregnantă a identității naționale a basarabenilor – oficializată prin recenta introducere în programa școlară a Istoriei Românilor –, toate acestea au provocat și reacția adversă a minorităților etnice, puternic rusificate.
De la afișarea ostentativă a emblemelor militarismului sovietic până la atacurile violente împotriva demonstranților unioniști calea a fost destul de scurtă. Condamnarea comunismului și interzicerea simbolurilor fostului regim printr-o decizie a Parlamentului Republicii Moldova a constituit ultima picătură în cupa răbdării celor care ațâță minoritățile rusofone.
Evenimentele de duminică de la Bălți ne-au arătat că aceste tensiuni se apropie de punctul de fierbere, iar organele de drept par complexate, timorate, incapabile să prevină și să combată niște diversiuni bine organizate. Astfel, marșul autorizat al tinerilor pro-români de la Bălți a fost zădărnicit de o contramanifestație a unor grupuri extremiste de rusofoni în frunte cu „social-democratul” Șelin – un instigator de meserie, care se bucură de o suspectă imunitate în fața legii. În toiul altercațiilor a fost rănită o jurnalistă de piatra unui militant rusofon, dar atacurile se puteau solda cu urmări și mai grave.
Se speculează în aceste zile intens în presa de pe ambele maluri ale Prutului asupra implicării Rusiei în destabilizarea celor două state: prin incitarea crizei politice din România și a ciocnirilor interetnice în Republica Moldova.
Totuși, confruntările la care asistăm ascund procese mai profunde, nu sunt doar opera unor servicii secrete străine. Există în sânul comunității rusofone din Moldova, de exemplu, sentimentul puternic că această țară le aparține numai lor, că ei sunt stăpâni aici, încât orice încercare de a le pune în discuție privilegiile este văzută ca o crimă de lezmajestate. Acest disconfort psihologic poate fi înțeles: când ți s-a spus timp de decenii în școală, în familie, la televizor că tu și ai tăi au „eliberat” acest teritoriu, vestea că ești considerat, mai nou, „ocupant” și „cotropitor” poate declanșa reacții de ură viscerală și agresivitate față de autohtoni.
În Țările Baltice nemulțumirile rusofonilor, întreținute de Moscova, față de afirmarea drepturilor populației băștinașe oprimate sub regimul sovietic au fost domolite prin măsuri legislative ferme și prin inteligente politici de integrare. Marele avantaj al acestor națiuni este solidaritatea lor internă și civilizația pe care au făurit-o.
Moldova rămâne divizată, adâncită în criza ei identitară fără sfârșit. Dincolo de taberele care se confruntă, în spatele glasvandului mediatic se zărește marea masă a populației – derutată, speriată de secetă și sărăcie, supărată pe indiferența autorităților. Actuala putere ar trebui să ia în calcul această Moldovă tăcută, mocnindă, imprevizibilă. Vorbim despre o numeroasă categorie socială ce poate deveni în anumite circumstanțe o forță de manevră capabilă să arunce statul în devălmășie.
Încăierările de stradă, tendințele autonomiste, revendicarea unor drepturi exclusive pentru anumite regiuni, în care statuile lui Lenin și alte simboluri ale comunismului să troneze nestingherit, favorizează punerea în aplicare a unor proiecte geopolitice menite să ne smulgă de pe orbita Europei. Pe aceste tensiuni acumulate mizează agenții haosului, amatorii de scenarii de tip „Kîrgîztan”, spre a justifica menținerea trupelor rusești în Transnistria.
Avem, așadar, o gravă problemă de siguranță națională: dezamorsarea ei ar trebui să fie pentru guvernanți o prioritate absolută.
