Născut la 17 august 1938 în satul Cîrnăţeni, Căuşeni. Poet, dramaturg, prozator. A absolvit Institutul de Medicină din Chişinău şi Institutul de Literatură M. Gorki din Moscova. A lucrat 11 ani în calitate de medic chirurg, dedicîndu-se apoi activităţii literare. A realizat mai multe filme-spectacole pentru TV şi a scris scenarii pentru studioul Moldova-Film. Membru al Uniunii Teatrale din Moldova, fondator al PEN-Club-ului din Moldova.
Luni
Trezit în zori, îmi veniră în memorie versurile poetului austriac de origine română Paul Celan:
„Priveşte în jur: / uite cum totul trăieşte - / în numele morţii trăieşte! / Adevăr grăieşte, cel ce umbra grăieşte!”
„Suntem, Doamne, aproape, / aproape şi tangibil. / Chiar suntem prinşi, Doamne, / încleştaţi, de parcă / trupul fiecăruia dintre noi / ar fi trupul tău, Doamne.”
„Trecerea ta / dincolo, azi noapte. / Te-am adus înapoi prin cuvânt.” …
Despre Paul Celan, un destin poetic dramatic, sinuos, labirintic, am aflat multe şi de la un alt poet basarabean Paul Mihnea: studiile lor la acelaşi liceu din Cernăuţi, părinţii - în timpul războiului exterminaţi în lagărele fasciste din Transnistria, destinate evreilor şi ţiganilor.
De mai multe ori m-am gândit la faptul că, dacă mass-media noastră ar fi acordat mai multă atenţie şi acestor tragedii umane de cândva, poate problema Transnistriei ar fi fost văzută şi discutată în lume sub alt aspect. Cine ştie, poate şi de mai mult timp şi rezolvată …
Răbufnirea din memorie se datorează, probabil, şi faptului că o publicaţie de la noi mi-a cerut un dialog cu Paul Mihnea cenzurat şi nepublicat mai mulţi ani în urmă.
Ieşit afară şi pornit spre locul de muncă observ că cerul, noros şi astăzi, ne ameninţă cu o ploaie. E de dorit, Doamne, nu una, ca ieri, care a durat o zi şi o noapte. Dar nici o arşiţă care a durat zile şi zile. O adevărată tragedie pentru tot ce-i viu pe pământ.
Marţi
Un sat din sudul Moldovei.
În orele dimineţii abia am reuşit să ajung şi eu la ceremonia unei înmormântări care nu suferea amânare. Răposata, o rudă de a mea ceva mai îndepărtată, a fost găsită moartă de cineva din săteni abia a şasea zi după deces.
Soţul ei dus şi el acum câţiva ani la casa lui de veci.
Mamă a şapte copii împrăştiaţi cu familiile lor în toate cele patru părţi ale lumii.
Când sicriul defunctei a fost scos din casă, nu a avut pe nimeni cine s-o bocească. Nici pe drumul spre cimitir. Dar nici când a fost coborâtă în mormânt.
Frânturi din spusele sătenilor mă urmăresc şi după înmormântare:
„Tata, înainte de moarte, când zăcea fără cunoştinţă, din când în când, parcă îşi revenea şi tot rostea: „Aştept un om …” Oare pe cine, ce fel de om tot aştepta el?”
„Sărmana Marie … Să moară şi să nu fie chiar nimeni lângă dânsa ca să-i închidă ochii …”
„Atâtea case părăsite care stau şi se ruinează.”
„Jumătate de moşie a satului a rămas pârloagă.”
„Da şi luna asta, a lui Cuptor, nu-mi mai amintesc să fi fost atât de ucigaşă.”
„Ba a mai fost. Pe timpul foametei de după război.”
„Soarele ista parcă ne pedepseşte pentru nu mai ştiu ce păcat.”
„Ducem o viaţă greu de trăit.”
„Trebuie să trăim, fie şi până la lacrimi.”
„Cât ne-a dat Cel de Sus.”
Miercuri
La masa de scris încerc, din răsputeri, să revin la munca mea din ultimul timp. La o viitoare carte gen jurnal or poate caiete, cu titlul „Mergi până se termină drumul”. O carte, din care câteva fragmente au fost publicate într-o revistă.
Dar după stress-ul zilei de ieri de la ţară este aproape imposibil.
Ochii pot doar să fugă de la o propoziţie la alta ale filelor îngălbenite de timp, scrise tocmai în anul 1974 … Mai ales, paginile despre o călătorie de trei zile împreună cu Emil Loteanu la baştina mea.
Bender. Studiile mele la Şcoala de Medicină. Movila lui Suvorov. Valul lui Traian - rămăşiţele abia observate ale unei fortificaţii sub forma unui val continuu de pământ de circa 235 km, care trece şi pe la marginea orăşelului Căuşeni. Spitalul vechi de vreo câteva sute de ani, unde mi-am făcut şi eu serviciul în calitate de chirurg pe parcursul câtorva ani. Vechea biserică din Căuşeni, poate cel mai vechi monument de arhitectură, care, ca printr-o minune, s-a mai păstrat încă şi până astăzi. Mănăstirea Noul Neamţ de la Chiţcani. Comunicarea cu părinţii mei care încă mai erau în viaţă …
Joi
În scurta mea vizită de alaltăieri la ţară, comunicând cu cei câţiva oameni care au participat la ritualul de înmormântare, am observat că aceştia îşi au viaţa lor. Se descurcă fiecare cum poate şi nimeni nu-şi mai aminteşte că în ţara noastră există şi o stăpânire, un guvern, un parlament compus din câteva partide …
De fapt, după cât ştiu şi eu, o mare parte din oamenii acestei ţări, de fiecare dată când un politician spune ceva de la o tribună, îl ascultă cu atenţie. Dar şi cu o speranţă, că acel politician îi va spune fiecăruia şi ceva personal, ce îl interesează ca om care vrea să-şi ducă viaţa ceva mai uşurat, mai civilizat, el, copiii lui, părinţii mai în vârstă … Dar, cu părere de rău, politicienii, indiferent ce partid ar reprezenta, spun cam aceleaşi lucruri, doar un pic cu alte cuvinte (în spiritul politicei şi al timpului pe care îl trăiesc), cuvinte pe care oamenii le-au mai auzit, nu numai ei, dar şi alţii până la ei …
Şi sărmanii oameni, cu speranţă, de fiecare dată acceptă.
Şi chiar dacă au mai auzit astfel de cuvinte nu cad în mânie … Rabdă.
Poate ceva mai târziu, dacă nu acest politician, poate altul. Şi … uită. Îşi caută în continuare de viaţă. Cu convingerea că doar el, personal, cu forţele şi priceperea sa mai poate schimba ceva în viaţă. Un soi de joc, aş zice eu, cu o mare parte din viaţa sa, şi a altora, precum şi cu interesele lui vitale şi ale fiecăruia în parte.
Iar politicianul, politicienii îşi urmează în continuare interesul pentru care au venit în politică … Or, politica uneori e un business profitabil …
Vineri
Mass-media ne anunţă că pe data de 22 august vine în vizită la Chişinău, cu o misiune mai specială, o persoană foarte importantă în viaţa politică şi economică a Europei. Numele ei este Angela Merkel - o doamnă. Să fie binevenită şi să ne fie de mare ajutor nouă şi acestei cele mai sărace ţări din Europa.
Aş avea şi eu, în calitate de contemporan cu această celebră în politică Doamnă, doar o singură întrebare:
„Cum de s-a întâmplat că un popor atât de vechi, creştin, cult, civilizat, disciplinat şi foarte muncitor, care a dat întregii lumi mii şi mii de persoane unice în toate domeniile activităţilor umane, a putut fi implicat în al doilea război mondial, care s-a finisat cu milioane şi milioane de jertfe umane? Sau este suficient ca în mulţime să apară un manipulator cu o aşchie de geniu şi această mulţime civilizată să se transforme într-o turmă bezmetică?”
Că doar noi, oamenii, nu avem timp în viaţa noastră atât de scurtă decât pentru a ne bucura că trăim şi a ne iubi unul pe altul şi tot ce ne înconjoară pe pământ şi în univers.
