In ultimul număr al revistei americane Foreign Affairs, Timothy Garton Ash, cunoscut politolog și eseist, profesor de studii europene la Universitatea Oxford și membru în consiliul Institutului Hoover al Universității Stanford din Statele Unite, publică o trecere în revistă analitică și detaliată a motivațiilor și a felului în care s-a clădit Uniunea Europeană, împletită cu o analiză a semnalelor de dezmembrare a ei, pe fundalul crizei financiare actuale. Europa Liberă vă oferă ample extrase din studiul său:
„Pentru a înțelege cum o criză previzibilă a uniunii monetare europene s-a transformat într-o criză existențială a întregului proiect de unificare europeană de după 1945, este necesar să fie luată în considerare traiectoria unică a Europei... Atît amintirile celui de-al Doilea Război Mondial, cît și exigențele Războiului Rece, au condus trei generații de europeni pe culmile unei unificări pașnice, fără precedent în istoria europeană și neegalată pe un alt continent. Proiectul a început totuși să funcționeze prost după căderea Zidului Berlinului, pe cînd liderii europeni au procedat în grabă la punerea bazelor pentru o uniune monetară cu o structură slabă.
In timp ce multe guverne, companii și gospodării private au acumulat nivele de nesusținut ale datoriilor, tinerii europeni, din Portugalia pînă în Estonia și din Finlanda pînă în Grecia, au ajuns să privească pacea, libertatea, prosperitatea și securitatea socială drept bunuri de la sine înțelese. [...] Acum, cu actuala criză încă nerezolvată, Europa este lipsită de cele mai multe din forțele motivante care odinioară au împins-o spre unitate. Chiar dacă o teamă împărtășită de consecințele colapsului eurozonei o salvează de la ce ar fi mai rău, Europa are nevoie de mai mult, decît de frică, pentru a deveni din nou un proiect, cu puteri magnetice, așa cum a fost timp de jumătate de secol.”
Timothy Garton Ash numește în continuare factorii care au fost determinanți la crearea unui spațiu european convergent și în libertate.
„Istoricii au identificat numeroși factori care au contribuit la procesul integrării europene, inclusiv interesele economice vitale ale națiunilor europene. Dar forța conducătoare unică, cea principală, a continentului, a fost memoria războiului. [...] Cu siguranță, supraviețuitorul ghetto-ului Varșoviei, soldatul nazist, ofițerul britanic, colaboratorul francez, omul de afaceri suedez, fermierul slovac, au purtat războaie diferite. Din gîtlejele lor s-a înălțat însă același strigăt pasionat: „Niciodată din nou!” [...]
Amintirea războiului a jucat un rol important pentru conservatorii britanici, cea mai mare parte a lor veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial, care au adus în 1973, regatul britanic în Comunitatea Economică Europeană, precursoarea Uniunii Europene. Dar, mai presus de toate, experiența personală i-a motivat pe acei europeni de pe continent, pînă la și incluzîndu-i pe președintele francez François Mitterand și pe cancelarul german Helmut Kohl, care au creat Uniunea Europeană de astăzi. Intr-o conversație pe care am avut-o cu el după reunificarea germană, Kohl a formulat o propoziție pe care nu o voi uita niciodată. „Înțelegeți - m-a întrebat el -, că stați în fața succesorului direct al lui Adolf Hitler?” In calitate de prim cancelar al Germaniei unite de la Hitler încoace, mi-a explicat el, era profund conștient de datoria sa istorică de a proceda în mod diferit.
Integrarea europeană a fost descrisă just ca un proiect al elitelor, dar popoarele Europei, au împărțit și ele aceste amintiri [ale războiului]. [...] Este corect de spus că pentru aproape 40 de ani, proiectul unificării europene s-a putut sprijini pe un consens, cel puțin pasiv, în rîndul celor mai mulți ce au format publicul național din Europa.
Acești 40 de ani au fost cei ai Războiului Rece, celălalt conflict ce a dat formă Europei. Din anii '40 pînă spre 1970, un argument central pentru integrarea vest-europeană a fost contracararea amenințării sovietice... Pe lîngă memoria barbarismului pe care Europa și l-a aplicat singură, s-ar putea spune și că atunci la poarta acesteia existau și barbarii. Liderii sovietici, de la Iosif Stalin la Leonid Brejnev, ar trebui decorați postum cu medalii, pentru serviciile pe care le-au adus integrării europene. [...]
Pentru jumătatea din Europa închisă în spatele Cortinei de Fier [...] voința de „a reveni în Europa” a mers mînă în mînă cu lupta pentru libertate națională și individuală. Prosperitatea crescîndă a Europei occidentale a avut un efect magnetic asupra acelora care au văzut-o, fie direct, fie pe televizoarele vestice. [...]
... Cel din urmă motor de importanță al integrării europene pînă în anii 1990 a fost Germania de Vest. Vest-germanii, atît elitele, cît și o mare parte a populației, au demonstrat un atașament excepțional pentru integrarea europeană. Au făcut-o din două bune motive: fiindcă au dorit-o și fiindcă au trebuit să o facă. Ei au dorit să demonstreze că Germania a învățat de pe urma istoriei ei teribile dinainte de 1945 și au dorit să se reabiliteze ca parte deplină într-o comunitate europeană a valorilor, mergînd chiar pînă la punctul de a ceda mult din propria suveranitate și identitate națională.”
Timothy Garton Ash examinează în continuare ceea ce numește „Nașterea unei Uniuni malformate”.
„Originile imediate ale uniunii monetare malformate, care este astăzi în epicentrul crizei europene, se află și el în momentul furtunos al reunificării germane și consecințelor ei. După căderea Zidului Berlinului la 9 noiembrie 1989, Mitterand, alarmat de perspectivele reunificării germane, a acționat din greu pentru a-l lega pe Kohl de un calendar a ceea ce pe atunci se numea uniunea economică și monetară. [...] Țelul mai larg al lui Mitterand a fost de a lega o Germanie unificată, dacă nu se putea evita unirea celor două Germanii, de o Europă mai unită. [...]”
După „înțelegerea esențială” la care s-a ajuns la Strabourg, pentru a se începe crearea uniunii monetare, după semnarea, doi ani mai tîrziu, a tratatului de la Maastricht, Timothy Garton Ash atrage atenția asupra unui element central în evoluția istorică a Europei postbelice.
„Trama uniunii monetare ce a rezultat poate fi și ea înțelească, asemenea multor alte lucruri din istoria integrării europene, drept un compromis franco-german. [...] Spre onoarea sa, Kohl a dorit ca uniunea monetară să fie completată cu o uniune fiscală și politică, în așa fel încît să se poată controla cheltuielile publice și să se coordoneze politica economică între state și, mai direct, legitimitatea întregii întreprinderi. [...] Dar Franța nu era interesată de nici unul din aceste aspecte. [...] Așa că discuția despre o uniune fiscală s-a diluat într-un set de „criterii de convergență”, care cereau viitorilor membri au uniunii monetare să mențină datoria publică sub 60% din produsul intern brut și deficitele sub 3%. Și astfel, în «Sturm und Drang-ul» celei mai mari modificări geopolitice din Europa de la 1945 încoace, a fost conceput un copil bolnav. [...]
Cu o ridicare de pălărie spre Gabriel Garcia Márquez, o istorie a uniunii monetare a Europei s-ar putea intitula Cronica unei crize anunțate”. La ora la care cele 11 state fondatoare ale eurozonei se pregăteau să introducă o monedă comună, la 1 ianuarie 1999, cele mai multe din problemele ce aveau să deturneze euro-ul un deceniu mai tîrziu au fost prezise.
Criticii vremii au pus sub semnul întrebării felul în care o monedă comună poate lucra fără o trezorerie comună, felul în care o măsură comună ar putea să se potrivească unui grup atît de divers de economii și cum zona euro va putea administra, ceea ce economiștii numesc „șocurile asimetrice”, șocurile economice care variază de la o regiune la alta.”
Aflat printre criticii numiți, profesorul Timothy Garton Ash adaugă: „... personal, aș putea spune că nu am anticipat trei lucruri importante. Întîi, că nu m-am așteptat ca uniunea monetară să înflorească o perioadă atît de lungă. Pentru aproape un deceniu, euro s-a dovedit a fi puternic, impunîndu-se alături de dolar ca o modalitate de schimburi la nivel global și ca valută de rezervă. [...] Dar, fiindcă prăbușirea a venit mai tîrziu decît se aștepta, atunci cînd s-a ajuns la ea a fost mai rău. Intre timp se clădiseră enorme dezechilibre între nucleul [zonei euro], în principal țările nordice (mai presus de toate Germania) și periferie, cele mai multe state sud-europene (în special Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia și Spania...).
In mod sigur, șocurile inițiale care au pornit cutremurul au venit din afara Europei, de pe piața împrumuturilor americane. Iar în acest sens, chinurile zonei euro sînt parte ale unei crize mai largi a capitalismului financiar Occidental.
Un al doilea lucru pe care nu l-am anticipat deplin în anii 1990 a fost măsura pînă la care zona euro își va genera propriile șocuri asimetrice. [...] În timp ce Germania și cîteva state nord-europene și-au menținut disciplina fiscală și nivele moderate de datorie, în multe din țările de la periferie lucrurile au luat-o razna. [...]
Cel de-al treilea element pe care puțin l-au prezis în anii 1990 a fost scara în spirală, viteza și demența comportamentului piețelor financiare globale. [...] Cînd încrederea în soliditatea zonei euro a început să se prăbușească, curînd după cea de-a zecea aniversare a ei, piețele au căzut în altă extremă. [...] La dobînzi de 5 pînă la 8%, a devenit extrem de dificil pentru un guvern să susțină povara datoriilor sale, chiar în cazul celui mai exemplar stil german de disciplină fiscală și reformă structurală. [...]
Timothy Garton Ash constată în continuare că s-a ajuns la ceea ce numește un „Triunghi disfuncțional al Europei”.
„Structural, Europa se găsește în prezent prinsă în propriul ei triunghi disfuncțional, între politicile naționale, cele europene și piețele mondiale. Încă de la fondarea, în 1951, a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, integrarea s-a produs prin dezvoltarea unei politici comune europene: pentru cei din agricultură, pescuit și comerț, toate drumuri spre politica monetară. Politicile democratice din Uniunea Europeană au rămas însă, în mod încăpăținat, naționale.
In timp ce magma vulcanică se încingea sub aparența crustei calme a zonei euro, liderii europeni și-au cheltuit mult din prima decadă a acestui secol într-o tentativă ambițioasă de a scrie ceea ce unii au denumit o Constituție pentru Europa. [...]
Din cazna muntelui, s-a mai născut un șoricel. Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare în 2009, a dat mai multă autoritate Parlamentului European, ales direct. Dar procesul de luare a deciziilor în Uniunea Europeană de astăzi este în principal în mîna politicienilor naționali care realizează înțelegeri în spatele ușilor închise la Bruxelles. Iar factorii politici și mediile de informare care îi preocupă sînt naționale, nu europene. Există grupări politice largi europene, bazate pe membri din Parlamentul European, dar nu există politici cu adevărat europene. [...]
La primele ore ale dimineții, cînd ceasul începe să ticăie, liderii naționali extenuați sînt sfîșiați între teroarea a ceea ce piețele le vor face cînd vor începe în cursul dimineții operațiunile financiare și teroarea față de ceea ce mediile lor de informare naționale, partenerii de coaliție, parlamentele și alegătorii vor face din ei atunci cînd se întorc acasă [de la Bruxelles].
Imediat ce reuniunile se încheie, fiecare lider se va grăbi să iasă din sala de conferință pentru a le vorbi propriilor media naționale; așa că, de fiecare dată, nu există doar o singură versiune despre un summit european, ci 27 diferite - plus a 28-a, descrierea neplauzibilă a conclavului dată de propriile capete instituționale ale Uniunii Europene. Acesta este Rashomon-ul politic al Europei, cu 28 de versiuni ce se bat cap în cap ale aceluiași eveniment, pronunțate în 23 de limbi. Este o manieră proastă de a adminstra un continent.”
Concluzia lui Timothy Garton Ash este în parte pesimistă, în parte reflexivă atunci cînd discută ceea ce numește „Ingredientele care lipsesc”.
„Uniunea monetară a Europei a fost o punte ce a mers prea departe - însemnînd nu o punte ce nu trebuia niciodată trecută, ci una care a fost trecută prea devreme, înainte ca Europa să fi fost pregătită strategic să o apere. [...] Dar regretul este inutil. Un vechi banc britanic, astăzi incorect politic, vorbește despre un cuplu de americani care ajung la o încrucișare de drumuri, undeva departe la țară în Irlanda și îl întreabă pe un țăran ocupat cu fînul, calea spre Tipperary. «Dacă aș în locul Dvs., spune irlandezul, eu nu aș porni din acest loc.» Cam în acest punct ne aflăm. [...]
La ora scrierii acestui articol, nimeni nu știe cum se va sfîrși saga euro-ului. Posibilitățile includ un colaps în totală dezordine a zonei euro, o continuă înnămolire în ea și, cazul cel mai optimist, o consolidare sistemică într-o uniune fiscală și politică adevărată. [...]
Potrivit unei proiecții realizate de analiștii de la ING, un colaps total al zonei euro ar putea cauza o cădere a produsului național brut de peste 10% în următorii doi ani, în toate economiile mari europene, inclusiv Germania. Adăugîndu-se la toate dificultățile suferite, faptul ar putea conduce la o radicalizare politică primejdioasă. [...] Dar chiar dacă zona euro se prăbușește, va exista în continuare un loc denumit Europa și, probabil, un set de instituții purtînd denumirea de Uniunea Europeană. Iar pentru europeni va exista o nouă, chiar dacă familiară, provocare: să se ridice din ruine și să reconstruiască. [...]
Unde se află, deci forțele în direcția integrării în prezent? Lista o găsiți în continuare.
O piață unică de 500 de milioane de consumatori rămîne o atracție puternică de ordin economic pentru cele mai multe dintre țările europene. [...] Spre deosebire de epoca Războiului Rece, nu mai există o amenințare externă evidentă la gardul Europei. Oricum ai întoarce-o, Vladimir Putin nu ajunge la statura lui Stalin, sau chiar a lui Brejnev. Poate păși în acest rol China? Fără a stigmatiza China drept un dușman, factorul cel mai presant rațional pentru unificarea europeană este, firește, nașterea marilor puteri non-Occidentale: China, în principal, dar și India, Brazilia și Africa de Sud. [...]
Un alt factor motrice al trecutului, problemele est-europene, își mai păstrează din forță și astăzi. Est-europenii au amintiri mai proaspecte decît ceilalți europeni despre dictatură, trai greu și război. Mulți apreciază noile libertăți de care se bucură în Uniunea Europeană; pentru unii, a aparține aceluiași club, ca vest-europenii, este realizarea unui vechi vis de secole. Un economist polonez explică astfel de ce Polonia aspiră încă să intre în zona euro: «Vrem să fim la bordul navei, chiar dacă este să se scufunde!» Desigur, ei ar prefera mai curînd ca nava să plutească în continuare. In vară, într-un discurs memorabil pronunțat la Berlin, Radoslaw Sikorski, ministrul de externe polonez, observa în mod memorabil: „Voi fi probabil primul minustru de externe polonez din istorie să o spun, dar asta este: mă tem mai puțin de puterea germană, decît am început să mă tem de inactivitatea germană.”
Timothy Garton Ash relevă în continuare, cu o expresie celebră, rolul Germaniei în menținerea la suprafață a Uniunii Europene: „Germanie europeană, Europă germană”.
„Germania este cheia viitorului Europei, așa cum a fost, într-un fel sau altul, pentru cel puțin un veac. Ironia consecințelor neintenționate este relevantă mai mult decît orice în acest punct. Dacă [Helmut] Kohl a fost primul cancelar al Germaniei unite după Hitler, François Hollande este primul președinte socialist al Franței de la Mitterand și cu moștenirea acestuia trebuie să se lupte. Uniunea monetară, metoda prin care Mitterand a intenționat să țină Germania unită la locul ei - co-șofer cu Franța, dar păstrînd deferență față de ea - a sfîrșit prin a aduce la volan Germania, cu Franța asemenea unui soț agitat în scaunul pasagerului («Intoarce la stînga, Angela, întoarce la stînga!)».
La vremea unificării germane, politicienii germani nu au obosit niciodată repetînd că țelul lor final poate fi caracterizat ca o răsturnare a cuvintelor scriitorului Thomas Mann: «Nu o Europă germană ci o Germanie europeană». Ceea ce vedem astăzi, însă, este o Germanie europeană într-o Europă germană. Această Germanie este o țară europeană exemplară: civilizată, democratică, umană, respectînd legea și (chiar dacă Mann nu ar fi pus la socoteală aceasta) foarte bună la fotbal. [...]
... Merkel este în multe feluri personificarea virtuților civice, moderne, europene ale acestei noi Germanii. ”
Profesorul Timothy Garton Ash își încheie studiul din „Foreign Affairs” cu un capitol intitulat Memorie, teamă și speranță.
„Principala forță conducătoare în proiectul european de la 1945 încoace, amintirile personale despre război, a dispărut. Acolo unde memoria individuală cade în umbră, memoria colectivă ar trebui să intre în joc. [...] Dar, conștiința despre istoria torturată a continentului lor este vagă pentru cei mai mulți europeni tineri. Experiențele lor formatoare s-au desfășurat într-o Europă a păcii, libertății și prosperității. Chiar mai tineri europeni estici, din state ca Estonia, care nu existau pe hartă cu numai 25 de ani în urmă, au ajuns să considere aceste realizări greu cîștigate ca de la sine înțelese. In acest sens, problema cea mai profundă a proiectului european este problema succesului. [...]
Acum iluziile au fost spulberate. In Grecia, cei lipsiți de adăpost fac coadă la supa populară, pensionarii se sinucid, cel bolnav nu poate căpăta rețete, magazinele sînt închise, iar cei dezmoșteniți caută prin gunoaie - condiții amintind aproape de cele din anii 1940. In Spania, fiecare a doua persoană sub 25 de ani este la șomaj; în spațiul zonei euro, media este de unul din patru. Dar suferința este inegal răspîndită. In Germania, șomajul printre tineri este situat la o rată confortabilă, sub 10%. Dealungul Europei există linii noi de diviziune, nu între est și vest, ci între nord și sud. In prezent, și probabil și în anii viitori, a-ți trăi tinerețea va fi o experiență foarte diferită între un german sau un spaniol, un polonez sau un tînăr grec. [...]
Poate această nemulțumire extremă să se constituie într-o bază psihologică pentru o campanie de salvare a Europei? Indiciile nu sînt promițătoare. [...]
Teama nu trebuie să fie subestimată ca o forță motivatoare în politică. [...] Teama de colaps, logica necesității despre care vorbea [Jean] Monnet, puterea inerției: ele pot doar să țină spectacolul la vedere pe stradă, dar nu vor crea o Uniune Europeană dinamică, generoasă, care se bucură de sprijinul activ al cetățenilor ei. Fără forțe noi conducătoare, fără o mobilizare pozitivă printre elitele și popoarele ei, Uniunea Europeană, care probabil va supraviețui ca un palat al tratatelor și instituțiilor, va intra treptat în declin în ce privește eficacitatea și semnificația reală, asemenea Sfîntului Imperiu Roman. Istorici viitori ar putea atunci să identifice un timp, în jurul anului 2005, ca pe un apogeu al tentativei de a uni continentul, încercarea cea mai bogată în consecințe, constructivă și pașnică văzută vreodată în istorie.
