Zidit în limba sa, vorbitorul de română de azi nu mai simte cât de stranie e formula de politețe prin care se abordează necunoscuții: „Nu vă supărați."
Nu se mai întâlnește nicăieri, prin alte limbi și culturi, o asemenea expresie umilă de anticipare a eșecului comunicațional. La urma urmei, de ce, dumnezeule, să se supere pentru că îl/o intrebi unde e piața Unirii?
„Nu vă supărați" trebuie să aibă o explicație culturală, nu lingvistică, întrucât celelalte limbi neo-latine nu cunosc ceva asemănător. Tot așa, formula nu se regăsește în literatura veche sau în dialogurile redate de cronicari. Ea e de factură recentă și trebuie să fi apărut odată cu dislocarea vechilor structuri sociale și cu erodarea țesutului comunicațional tradițional. Odată cu instaurarea neîncrederii în semeni, care e principala regulă de funcționare a societații românești.
Există și alte societăți bazate pe pesimism și pe iminența dezastrului, însă acela e împărtășit de locuitori. Așa sînt formulele de politețe din culturile bantu; de pildă în swahili, principala limbă de comunicare în Africa centrală și de est, salutul de bună ziua cel mai frecvent este interogarea negativă:
-- Hu-jambo? -- Si-jambo... Literalmente: --„N-ai necazuri?“ Răspuns: -- „N-am necazuri.“
Tot așa, în rusă contactele sociale încep deseori prin anticiparea refuzului :
-- А вы не скажeте, который час... ?
(-- Nu vreți să-mi spuneți cât e ora...?)
La fel e și în română; noi nu am avut insa de-a face cu rușii până in vremurile moderne, ci cu slavii din Balcani, unde această turnură nu există sau e atenuată.
„Nu vă supărați"!... In realitate e vorba de un rest al prudenței formale otomane. E o politețe orientală, rămasă din contactul prelungit cu agareenii. „Iertați-mă“ se spune și azi în turcă: „kusura bakma“ = „nu vă uitați la cusurul meu“, iertați-mă dacă vă dau supărare cu țărăniile mele.
„Kusur" = greșeală sau defect personal. O simplă prudență orientală de fațadă. La urma urmei, peste cusururi se poate trece cu indulgență. Româna a mers însă mult mai departe, pînă la capătul anticiparii procesului agonistic, sărind etapele intermediare. In română nu mai e: „iertați-mi cusururile, aparența șleampătă și gâfâiala usturoiată și spuneți-mi vă rog unde e piața Unirii", ci direct: „Nu vă supărați."
Nu ne mai încurcăm în detalii, pentru ca e previzibil că persoana ar putea să se supere. Si rezultatul e că mulți chiar se supără: „Nu vă supărați, unde e Piața Unirii?"... Si cu o figură indignată omul/femeia va ridica mut din umeri că nu știe și-ți va întoarce spatele, lăsându-te frustrat cu cusururile tale.
