Vasile Botnaru: Doamnelor şi domnilor, bine v-am găsit. La microfon e Vasile Botnaru, autorul si prezentatorul emisiunii Punct şi de la capăt. Astăzi o să vorbim despre Festivalul Ethno Jazz de la Chişinău, ctitorit şi găzduit de formaţia Trigon, condusă de legendarul Anatol Ştefăneţ. Formaţia sa este omagiată în cadrul festivalului, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la fondare. Francezii spun noblesse oblige, ceea ce înseamnă că un titlul de nobleţe impune o cotă avansată de comportament. Trigon ilustrează cu prisosinţă acest principiu, după ce a reuşit să menţină cota maximă pe care şi-a stabilit-o, chiar dacă bunul Dumnezeu doar ştie ce costuri stau îndărăt, implicit pentru buna desfăşurare a festivului ajuns la cea de-a XI-a ediţie. Astăzi în studioul Europei Libere l-am invitat pe scriitorul şi jazzologul Virgil Mihaiu, prezentatorul festivalului, care, de fiecare dată, face un drum de câteva mii de kilometri de la Lisabona, unde diriguieşte filiala
Europa Liberă: Când ajungi în vizită, trebuie să fii politicos să le spui lucruri bune gazdelor, să-i lauzi... Totuşi, atunci când Trigon-ul îl plasaţi într-un top european sau mondial al jazz-ului, câtă politeţe şi cât adevăr este în aceasta?
Europa Liberă: În Europa se spune că, vezi Doamne, moare multiculturalismul. Ethno jazz şi Ethno Jazz Festivalul de la Chişinău, în special, vine în răspăr cu această teză. Are foarte mult respect pentru componenta etnică în jazz. Cum se explică asta?
Virgil Mihaiu: „Asta e o temă de doctorat bună, bună temă... Nu pot să fac o expunere doctă, dar este o permanenţă. Adică eu pot spune că, de fapt, de la momentul finalului de secol XIX, când au apărut acele şcoli naționale muzicale faimoase, în special în Estul Europei, din Finlanda şi până în Grecia, pe verticală vorbind, şi din Austria până în Urali, de atunci această constantă muzicală s-a manifestat şi a fost fructificată, indiferent de conjuncturi. Şi discuţia actuală sau chiar şi anterioară, legată de multiculturalism, care a fost de multe ori interpretat oarecum mecanic, în materie de jazz, mi se pare oarecum irelevantă, pentru că, de fapt, jazz-ul însuşi este o formulă de multiculturalism, în esenţă, pentru că era o sinteză afro-americană... Bun, peste care, sigur s-a neglijat acest aspect, dar devine tot mai clar, s-au impus sinteze cu lumea caraibeană, latino-americană şi cu un tip de gândire, să zic, armonică şi de instrumentaţie, europeană.”
Europa Liberă: Prin urmare, nu există gelozia părinţilor fondatori ai jazz-ului, atunci când în crossover-ul acesta intră elemente europene moldoveneşti, româneşti?
Virgil Mihaiu: „Ba invidie aş putea spune că... Invidia e un fel de componentă a firii artistului. Aşa că, de fapt, America are, ca să spunem aşa, ca motiv de orgoliu principal cultural tocmai crearea acestei arte absolut universale şi absolut impresionante care este jazz-ul. E normal ca, atunci când tu ştii că ai acest patrimoniu, să priveşti cu suspiciune tentativele altora de a se manifesta în acest gen.”
Europa Liberă: Deci un Count Basie sau Duke Ellington, dacă s-ar trezi acuma la festivalul de la Chişinău, ar zice că acesta nu e jazz?
Europa Liberă: Caravana.
Virgil Mihaiu: „Bine, aia ne vine tuturor pe limbă instantaneu.”
Europa Liberă: Dar astăzi poate să pretindă cineva să spună: „Eu fac jazz de etalon, eu sunt cel care pot să zic că...”
Virgil Mihaiu: „Nu, în niciun caz. Din cauză că, de fapt, toată estetica s-a deplasat pe filiera asta post-modernă şi s-a creat o deschidere universală care, de fapt, nu mai poate fi controlată, fiindcă se manifestă pe toate planurile, începând de la utilizarea internetului şi atunci influenţa este absolut imparabilă, adică nu i te poţi opune. Acuma toată problema e că, în momentul când deschizi, creezi şi premisele unei invazii de non-valori sau de mediocritate.”
Europa Liberă: La Chişinău se întâmplă la festival asta? Puteţi să ne daţi definiţia festivalului de la Chişinău? Ce e asta? Ce mozaic jazz-istic este?
Virgil Mihaiu: Da, e un mozaic care iniţial el chiar a avut o formulă foarte restrictivă, pentru că impusese participarea doar a unor trio-uri. Deci să fie un festival integral dedicat acestei formule de trio, care era chiar excesiv de puristă, să spunem, fiindcă şi Trigon, în formula iniţială, aşa cum arată şi numele, era un trio. Pe parcurs, mi-am dat seama că Anatol Ştefăneţ, în calitatea lui de mare muzician, are un gust extraordinar şi, în general, toate selecţiunile pe care el le promovează în festival sunt ultra-verificate.”
Europa Liberă: Dar un director de festival trebuie să mai ţină cont şi de bugete, şi de gusturi, de partea comercială... Şi atunci, la a 11-a ediţie sau, uitându-ne înapoi, ce festival am avut noi la Chişinău: unul de popularizare a jazz-ului, unul elitist sau ce?
Virgil Mihaiu: „Nu, din fericire, a fost exact ceea ce trebuie să fie. Adică a fost o sinteză foarte echilibrată între cele două aspecte menţionate de domnia voastră. A reuşit, pur şi simplu, să aibă săli pline şi să propună... sigur, inevitabil au fost şi anumite scăderi, dar, în general, proporţia imensă de muzică de pe scenă, era de mare calitate. Şi, în plus, era un echilibru, adică există şi muzicieni – mă uit chiar în programul acesta – muzicieni foarte bine afirmaţi, bine cunoscuţi, cum este Chico Freeman, care va cânta în această seară, dar, pe de altă parte, sunt şi foarte mulţi tineri, adică pot eu însumi să spun că am avut revelaţii. Chiar îmi vine în minte grupul Ronin din Elveţia, eu m-am urcat pe scenă să-i prezint, erau la Sala cu Orgă. Mărturisesc că în materie de Elveţia eram sastisit, adică efectiv ascultasem excesiv de mult. Şi aveam senzaţia că în Elveţia, datorită bunăstării, cam oricine poate să îşi producă albumul, și atunci e foarte dificil să mai dai de o mare valoare, s-o poţi detecta. Ei, urc acolo, zic: „Urmează un grup elveţian”, îi prezint decent și, când mă aşez în primul rând şi văd ce făceau aceşti oameni, mi-am dat seama că era o formaţie de o originalitate fabuloasă şi care reuşeşte într-adevăr să creeze ceva nou, în această muzică în care toată lumea spune: „Ei, s-a auzit orice, se ştie orice.” E foarte, foarte complicat să aduci o voce personală şi să ai un aport de tipul originalităţii pe care o practică chiar Trigon”.
Europa Liberă: Înainte vreme, când creştinii erau prigoniţi, se recunoşteau unii pe alţii, da, deţinând peştele, acuma dumneavoastră cum recunoaşteţi oamenii împătimiţi de jazz? Au ceva semnalmente?
Virgil Mihaiu: „Da, în general, aş putea spune că au o privire de... să zic de inocenţa şi cultura, şi deschiderea sufletească a lui Vasile Botnaru.”
Europa Liberă: Ee, să lăsăm asta... Vă întrebam ce păţesc oamenii care sunt împătimiţi de jazz, pentru că eu am mai multe exemple. Unul clasic este Anatol Ştefăneţ sau Dorel Burlacu care a recunoscut că este universalist, dar în educaţia lui jazz-ul a avut o...
Virgil Mihaiu: „Pondere.”
Europa Liberă: O pondere esenţială. Ce păţesc oamenii care sunt împătimiţi de jazz?
Virgil Mihaiu: „Aicea vin iarăşi cu cunoştinţele... Chiar mă gândeam că n-ar fi rău să mă apuc cândva să sintetizez într-un volum experienţa mea. Ei, am avut o mare şansă de a fii cooptat în anii... chiar la începutul deceniului, în 1980, în redacţia revistei „Jazz Forum” de la Varşovia. Şi în acea redacţie, pe pagina a doua, figurau numele acestor scriitori din vreo 35-40 de ţări, cu adresa. Drept care noi ne puteam repera. Ştiam cine scrie despre Chile, cine scrie despre Noua Zeelandă, despre Irlanda, despre Lituania, despre Croaţia... Mă rog, pur şi simplu, dacă m-aş fi urcat, şi am făcut experienţa, atunci se voiaja extrem de dificil...ei, mă urcam într-un tren, făceam hernie, cărând discuri până în Varşovia sau în Vilnius, în Riga. Ajungeam în Riga şi în Riga, pe peronul gării...”
Europa Liberă: Discuri? Adică viniluri?
Virgil Mihaiu: „Viniluri, viniluri. Mă aştepta un tip cu aceeaşi figură ca a mea. Şi, când mergeam la el în casă, îmi revedeam spaţiul meu vital: cu aceleaşi viniluri pe pereţi, cu aceleaşi manii, cu aceleaşi înregistrări. Ei, practic ce am constata? Oriunde m-aş fi dus, aceşti Virgil Mihaiu existau şi mişunau în orice mediu.”
Europa Liberă: Clonele lui, da?
Virgil Mihaiu: „Da, e o bizarerie, în sensul că, de fapt, în acest mediu, sigur [existau] inclusiv animozităţile şi rivalităţile, dar care se rezolvau, în general, amiabil. Adică nu e o comunitate agresivă şi, în genere, e tolerantă. Există purişti, există dogmatici. Ţinând acest curs, care se numeşte „Estetica Jazz-ului” la Academia de Muzică din Cluj, am zis: „Bun, îl fac în genul... ce să spun... cum făcea Aurel Stroe, marele compozitor Aurel Stroe. Când venea zicea, la noi la Academia de Muzică... spunea: „Cine doreşte, poate să vină, nu mă interesează de unde: de la medicină, de la agronomie, de la economice, de la farmacie...” Acelaşi principiu l-am aplicat. Sigur, îmi aminteam exemple clasice cu Călinescu, să spunem sau aşa... Vianu, la cursurile cărora participau intelectuali şi studenţi de toate felurile. Ei, la fel, când ţin acest curs, spun: „Toţi amatorii de muzică bună sau de cultură sunt invitaţi să vină.” Şi într-adevăr, vin. Sigur, baza de două treimi întotdeauna vin din mediul muzical şi deja formaţi. Dar se creează aşa un nucleu hardcore, cum în paralel, tot în Cluj s-a creat pentru muzica contemporană, alt exemplu, în acest sens. Cornel Ţăranu, acest compozitor excepţional, a înfiinţat, în 1969, formaţia Ars Nova de Cluj care e de nivel mondial şi care există şi în zilele noastre. La concertele lui, iniţial era o mână de oameni. Ei, şi din aproape în aproape s-a creat un public şi asta vreau să zic, legat de festivalul din Chişinău, selecţiile făcute de Anatol au fost atât de abile şi de inteligente, încât au reuşit să creeze o masă de spectatori de toate vârstele şi chiar foarte mulţi tineri şi pe care să-i atragă într-un domeniu care altminteri pare, vorba aia, mai elitist, mai închistat, mai nu ştiu cum. Eu zic că el face şi operă de pedagogie culturală aici şi e un personaj-cheie.”
Europa Liberă: Directoarea Filarmonicii, doamna Svetlana Bivol, îmi atrăgea atenţia asupra unui fapt pe care se presupune că lumea ar trebui să ştie, că muzicienii, oamenii care fac şcoală de muzică, sunt foarte buni matematicieni. Noi nu ne dăm seama ce memorie antrenată au. În general, se consideră că actorii de scenă, de film sunt cu capacităţi extraordinare pentru că ţin minte texte, scenarii, dar mă uitam la băieţii din Trigon câte mape pline de portative pline poartă ei în cap cu toate piesele. Exact asta vă întrebam: ce efecte benefice, că presupun malefice nu există, producem muzica?
Virgil Mihaiu: „De departe sunt perfect de acord cu formula muzician-excepţional matematician, adică e un fel de sinonimie, după opinia mea. Chiar Cornel Ţăranu... aş spune chiar matematician înnăscut, dacă tot vorbirăm despre el. Şi acest aspect m-a împiedicat pe mine să mă ţin serios de muzică, pentru că m-am inhibat şi, neavând niciun fel de vocaţie matematică, m-am speriat, efectiv. Adică, începând de la structurile ritmice care sunt divizate în zeci şi zeci [de] formule ultra-complexe, poliritmii, este de speriat, efectiv de speriat, şi am un respect formidabil care a crescut pe măsura în care eu coabitam cu aceşti oameni de muzică în cadrul Academiei de Muzică din Cluj, pentru că eu sunt un fel de intrus. Adică privesc estetica jazz-ului din perspectiva tuturor artelor şi a conexiunilor cu celelalte arte, fiindcă, dacă ar rămâne o artă închistată, n-ar avea niciun sens. Adică am face un fel de artă pentru artă sau am sta într-un turn de fildeş, ca să utilizez formulele vetuste. Pe de altă parte, în materie de jazz, pe lângă că au această matematică la nivel conceptual, apar indivizi care sunt atât de dotaţi şi mulţi muzicieni geniali din istoria acestei muzici care au beneficiat de faptul că această muzică are o cotă enormă de improvizaţie şi acest aspect inhibă, de fapt, pe muzicienii de factură strict clasică. Adică aceia nu se pot desprinde de partitură, sunt ca nişte actori dependenţi de partitură. Or, nişte muzicieni de mare clasă în jazz, dacă nu au această mare capacitate de improvizaţie, nu există.”
Europa Liberă: Îmi amintesc, când eram student şi venea pianistul Leonid Cijik la concerte şi făcea show-uri de improvizaţie, lua teme absolut incompatibile de la sală şi le mixa în nişte improvizaţii, de exemplu, „Cijik-pîjik”, folclorul rusesc cu Duke Ellington, lucru absolut incredibil... producea acest spectacol în văzul publicului.
Virgil Mihaiu: „Da, mă bucur că ne amintim de Leonid Cijik, care când a cântat pe scena Casei Universitarilor de la Cluj care este emblematică pentru istoria muzicii din România, a creat exact acest efect de şoc ca şi cum atunci, în secunda aceea, ar produce text scris pe muzică.”
Dacă am lua cronologic textele pe care le scriam încă din anii ’70, s-ar vedea că eram proto-cronic în sensul că abia prin anii 2000, la nivelul eseisticii anglo-saxone, au început să perceapă existenţa acestor nuclee de acelaşi fel şi care, de fapt, mergeau în paralel, începând cu anii ’30. E suficient să dau un exemplu, extrem aş spune – Azerbaijan care, spre finele anilor 30, aveau deja un big band, cântau teme Duke Ellington, Count Basie, dar chiar şi reuşiseră să facă anumite orchestraţii de mugamuri din acelea specifice acelei zone, în ’39, adică în plin stalinism, în perioada cea mai neagră: de persecuţii şi de incertitudini ideologice...”
Europa Liberă: Nu vreau să fac o paralelă, dar la deschiderea festivalului a fost formaţia de la Tiraspol. Nu vreau să fiu patetic, dar nu cumva jazzul, cultural jazzului este Arca lui Noe, care ni s-a dat ca să ne salvăm, înconjuraţi fiind de aceste conflicte şi perturbaţii...
Virgil Mihaiu: „O, splendidă metaforă... Aş vrea să o pun drept motto unui eseu şi... da, felicitări. Aşa şi e, de fapt, aşa o am şi eu în minte şi, în general, cred că inconştient aşa o practică toţi muzicienii de jazz. Adică e o speţă extrem de pacifică. Iarăşi e o valoare supremă a muzicii, în genere, şi a jazz-ului, în speţă, chiar o valoare terapeutică. Efectiv un fel de... nu ştiu, pot spune chiar un fel de religie estetică, să zicem aşa, care te consolează pentru toate vicisitudinile cu care ne întâlnim zi de zi...”
Europa Liberă: Deci, eu, la rându-mi, iau cu împrumut această expresie: religie estetică.
Virgil Mihaiu: „Eu, de fapt, am utilizat o formulă, chiar lui Sorin Antohi i-a plăcut şi a dat-o într-un articol despre cartea mea, prima carte din ’85, care se chema „Cutia de rezonanţă - eseuri despre jazz din perspectiva culturii contemporane”. Şi a scris un articol frumos în engleză, l-a publicat în „Jazz Forum” şi acolo spunea: „Pledoaria mea pentru ecumenismul jazz-istic” sau „ecumenism muzical prin jazz .”
Virgil Mihaiu: „Chestiunea este extrem de complicată pentru că nu ţine de valoarea în sine. Adică valoarea în sine este indubitabilă şi ar intra la categoria pe care în „Down Beat”, această ierarhie anuală, în care am onoarea să fiu membru al acelui juriu...”
Europa Liberă: Trebuie să dai puncte dumneata?
Virgil Mihaiu: „Da, se numeşte 'Down Beat Critics' Poll' şi această categorie se cheamă 'Talent Deserving Wider Recognition'. Bun, vreau să zic că Trigon-ul e pe locul I de fiecare dată şi toţi membrii, eu [îi] trec cu conştiinciozitate anual. Scriu acolo: percuţie – Gari Tverdohleb, poliinstrumentist – Dorel Burlacu, violă – Anatol Ştefăneţ şi aşa mai departe. Când era cazul, era şi Oleg Baltaga, dar 'Talent Deserving Wider Recognition', adică aceste talente care merită recunoaştere mai amplă, se întâmplă uneori să fie absolut geniali şi, pur şi simplu, să moară geniali, dar să fie tot în conul acesta... Dau un exemplu: unul din cei mai mari pianişti care mai trăiesc, Paul Bley, într-un fel, are acest statut, deşi a trecut de 70 de ani. Adică sigur că în jazz e o terapie, cum spuneam, şi foarte mulţi din aceşti muzicieni, şi din fanii de jazz rămân tineri până la moarte. Important e să-şi menţină acest nivel. Aceasta e important. Şi de asta zic că şi festivalul funcţionează pentru că este făcut la nivel estetic cert, adică nu are fisuri. Acuma dacă, nu ştiu, dacă ar exista o mai bună valorizare a artei şi a culturii pe plan mondial, atunci sigur Trigon ar avea şanse şi mai mari de a fi cunoscuţi. Or, de fapt, această chestiune este lamentabilă la ora actuală. Adică, pur şi simplu, faptul că acuma ei sunt mai puţin cunoscuţi decât merită nu li se întâmplă numai lor, li se întâmplă şi unora din Lituania, şi unora din Georgia, şi unora din România.”
Europa Liberă: Dar ce remedii există pentru că discurile au murit, pirateria înfloreşte...
Europa Liberă: Dar şi drepturile de autor... Iese că îşi dau cu stângu-n dreptu’ managerii că impun restricţii, limitând, de fapt, accesul publicului care ar putea să le crească cotele de popularitate.
Virgil Mihaiu: „Da, aici este un haos imens. Dacă mergi în Occident şi observi: acolo, efectiv acolo ai senzaţia că jazz-ul a devenit o muzică foarte elitistă, pentru că aici e o situaţie paradoxală. Adică, pur şi simplu, ai un public mai interesat şi mai receptiv, şi mai numeros, decât ai avea, să zic, în Portugalia, de departe.”
Europa Liberă: Dar m-aş dori la Chişinău o stradă, de exemplu de cafenele şi baruri de jazz, în care să văd trupe, trio-uri americane, franceze şi nu ştiu care, care să prezinte concerte în fiecare seară pentru 20 de oameni veniţi la o bere.
Virgil Mihaiu: „E adevărat. Ceea ce pot să spun e că în general se întâmplă fenomenul omul care sfinţeşte locul. Dacă n-ar fi fost Boško Petrović, un extraordinar muzician, muzicieni mai mari vibrafonişti de pe glob, care a ţinut acel club din Zagreb cât a trăit. A murit anul trecut. Acuma e foarte mare doliu, mare doliu, pentru că nu mai este individul care să mobilizeze... În general, aceşti oameni sunt... ce să spun, până şi la ruşi care au totuşi un potenţial şi o populaţie imensă, poţi să-i numeri pe degete pe cei din Moscova şi pe cei din Sankt Petersburg. Adică ... penurie. Pe cât de mult creşte populaţia, pe atât de puţini sunt cei capabili să înfrunte asemenea complicaţii şi mai ales cele legate de organizarea unor festivaluri. De aceea admir acest festival şi are beneficiul unei echipe de organizatori extrem de competentă. O mână, tot aşa, câţiva indivizi, care se dedică trup şi suflet acestei chestiuni. Plus că în Estul Europei intervine şi fenomenul de sacrificiu şi de idealism, şi de ignorare a, să zic, a imperativelor financiare, personal fiind crescut în această etică, pentru că aşa am făcut noi revista „Echinox” la Cluj, în redacţie am fost 13 ani, care ne sacrificam. Sâmbetele şi duminicile eram în redacţie toată ziua. În general, dacă te-ai implicat în ceva care e de o valoare afectivă, sufletească, morală, estetică enormă, atunci renunţi la unele beneficii materiale... N-ai ce face...”
