Opozitia din Moldova nu este in forma sa cea mai buna, crede istoricul şi analistul politic Gheorghe Cojocaru, discutind aceasta problema cu Diana Răileanu, în studioul nostru de la Chisinau.
Gheorghe Cojocaru: „Pe scena politică din Republica Moldova se încing din nou spiritele. În timp ce actuala guvernare liberal-democrată a ajuns la ecuatorul celui de-al doilea mandat al său, principalul partid de opoziție, Partidul Comuniștilor, suportă pierderi după pierderi, numărul parlamentarilor comuniști se micșorează…”
Europa Liberă: … însă, și aici ar trebui să facem o remarcă cu un caracter mai general, cei care pleacă de la opoziția parlamentară comunistă nu aderă la partidele din Alianța pentru Integrare Europeană…
Gheorghe Cojocaru: „Da, într-adevăr, nici unul din deputații care au părăsit fracțiunea parlamentară comunistă nu a aderat la vreuna din cele trei fracțiuni parlamentare care reprezintă actuala guvernare, preferând să formeze grupuri parlamentare aparte, plasate pe segmentul de stânga al spectrului politic, acolo de unde, practic, au plecat. Deși nu aderă la formațiunile parlamentare ale puterii, pentru a-și asigura o marjă mai mare de manevre, aceștia preferă să se afirme ca o opoziție constructivă.”
Europa Liberă: De ce se întâmplă aceasta? Cum explicați această gravitație a foștilor parlamentari comuniști în jurul unor nou formate partide de stânga?
Gheorghe Cojocaru: „Probabil, cei care au abandonat Partidul Comuniștilor, după ce au simțit necesitatea de a se detașa de o formațiune care se complace tot mai mult într-un radicalism agresiv de stânga, preferă să rămână oameni cu vederi de stânga, regăsindu-se în niște grupări de aceeași culoare politică, însă care se definesc mai curând prin doctrina socialistă sau social-democrată.”
Europa Liberă: Totuși, aș putea să vă contrazic, dacă acești transfugi se identifică cu valorile socialiste sau social-democratice, de ce nu aderă la Partidul Democrat, de exemplu, al președintelui Parlamentului, Marian Lupu?
Gheorghe Cojocaru: „Iarăși, probabil, au o anumită inapetență pentru Partidul Democrat sau nutresc anumite resentimente față de liderii acestuia. O altă explicație ar putea pleca de la necesitatea acestora de a se afirma în alt cadru politic decât cel pe care ar putea să-l ofere Partidul Democrat, pentru ca ulterior să încerce să ia locul actualilor democrați în cazul erodării popularității lor. Un asemenea obiectiv, apropo, nu ar fi exclus nici în raport cu Partidul Comuniștilor.”
