Avem pe de o parte „Ridică-te, Gheorghe“ recitată la lansarea unui program politic și urmată de țipete indignate când se amintește că poetul a fost un comandant legionar și un zbir antisemit. Avem pe de altă parte un grup de intelectuali italieni ce împărtășesc în mod deschis idealurile fascismului și care au deschis acum câțiva ani la Roma, pe fond similar de scandal, centrul intitulat Casa Pound, știind însă foarte bine ce fac și neascunzându-se după degete.
Ingenuitatea așa cum e practicată la români este o tehnica riscantă in politică, pentru că se vede repede că e jucată și devine contraproductivă. Italienii cu nostalgii fasciste de la Casa Pound nu s-au încurcat cu fandoseli de esteți neînțeleși. Ei nu contestă că Ezra Pound, pe care și l-au ales ca sfânt patron - un geniu literar absolut și unul din cei mai mari poeți ai secolului XX - a fost un ideolog antisemit feroce, un admirator al lui Mussolini și Hitler și o voce a regimului fascist italian, cu toate că era american. Echivalentul francezului Céline în sfera culturală anglo-saxonă: și Pound în SUA și Céline în Franța au scăpat, după război, ca prin urechile acului de condamnarea la moarte, lui Céline suprimându-i-se drepturile civile, iar Pound făcând lungi ani de ospiciu. Condamnați - nu de regimuri comuniste, ci de Franța și SUA.
In România, însă, încă se mai practică un fel de baba-oarba ideologic, jucat mincinos, cu privit printre degete și mieunări indignate: „Vai, dar era doar o poezie cu țărani, pentru care bietul om a fost condamnat de comuniști.“
Ba chiar, mitul Radu Gyr a căpătat proporții grotești. In arsenalul angelizării fostului comandant legionar și poet minor, ce a oscilat între imitații din Arghezi și Ion Pillat, se numără și faptul că pe cînd era director al teatrelor, în momentul în care regele Mihai a proclamat Statul Național Legionar, Gyr ar fi dispus crearea „primului teatru evreiesc din Europa“. Realitatea acelui teatru a fost exact inversul celor pretinse azi:
Crearea teatrului Barașeum și interdicția făcută evreilor de a juca oriunde în altă parte în România a fost măsura violentă a unui regim totalitar si xenofob. Gyr și cei din jurul lui nu au creat „primul teatru evreiesc“, ci au interzis actorilor etichetați drept „evrei“ să joace oriunde altundeva în țară, sub amenintarea unor severe sancțiuni. I-au strâns intr-un ghetou artistic, la București, cu toate dramele care au decurs de aici pentru cei din toată țara care și-au pierdut definitiv slujbele, și lăsând un singur loc pentru evrei, în București, unde nu se puteau juca decât piese... scrise de evrei. Invers, legea le interzicea etnicilor români să lucreze în acel teatru. Adio personal tehnic și orice legătură practică cu lumea de afară.
Zbirul legionar Gyr care a girat masiva epurare teatrală la nivelul României Mari știa bine ce drame fără nume stârnește: era fiu de actori și copilărise într-un teatru. A-l victimiza azi e o minciună și a prezenta ghetoul lui teatral ca pe un fapt pozitiv e ca și cum ai lăuda că în lagăre existau orchestre simfonice, ba chiar se mai organizau și reprezentații teatrale.
In schimb, fasciștii italieni care și-au botezat clubul Casa Pound nu se pitesc în spatele estetismului liricii lui Pound. Versurile pe care ei le recită la seratele lor sînt frumoase; omul Pound din spatele lor însă nu. La întrebarea pusă de un reporter fals inocent (presupunând că acesta ar scăpa nebătut) de ce au ales Pound și nu, să zicem Pasolini, și el un poet de geniu, neofasciștii ar pufni amuzați sau indignați: doar ei nu sînt stângiști homo și atei, cum ar rezulta din eticheta Pasolini.
Pound este dreapta, Pasolini - stânga. In lumea reală arta nu e inocentă.
