Că oralitatea frustă poate face casă bună cu erudiţia cea mai sofisticată, am aflat-o pe viu de la Vasile Vasilache, în anii în care autorul nostru făcea figură de Melchiade – vă mai amintiţi de personajul lui Marquez?! –, ori de câte ori ieşea în târg, prezenţa sa transformând urbea în… agora.
Acum citindu-i volumul postum Verzi suntem, verzi…, Litera, 2009, mă surprind trăgând cu urechea la text, şi asta deoarece „V. Vasilache vorbeşte cum scrie şi scrie cum vorbeşte. De oriunde ar porni autorul (…) şi despre orice ar spune, firul său narativ va trece cel puţin o dată prin pildele orientale sau prin logica noduroasă, dar gravidă de adevăruri, a unui unţeştean” (de la Eugen Lungu citire); parcă-l aud aievea: „Dintru întâi, ce va să însemne corlata? (…) corlata e o îngrăditură precară, umilă, sclipuită, înjghebată grabnic de o vădană (…) Înţărcuiţi în iastă corlată, onomatopeizăm, peizani ce am rămas. Păi, vorba e de fiinţa noastră din corlată. Altfel zis, dintre paranteze…” – iată cum reacţionează scriitorul la propunerea preşedintelui de atunci, Pentru Lucinschi, de a pune limba română între paranteze, într-o nouă redacţie a articolul 13 din Constituţia RM. Textul lui V. Vasilache se numeşte, în răspăr cu eseul lui Valentin Mândâcanu care a făcut istorie, „Corlata fiinţei noastre”, şi este exemplar pentru felul autorului Poveştii cu cocoşul roşu de a-şi construi discursul – fiindcă după ce ex-preşedintele ia limba română între paranteze, publicistul nostru scoate în faţă spusa lui Heidegger: „LIMBA ESTE ADĂPOSTUL FIINŢEI”, toate cu majusculă. Credeţi că se opreşte aici? Da de unde! Dintr-un salt, ajunge de la Vasile Stati la… Statele Unite ale Americii, după care vine cu o iniţiativă: „să ne zicem… istanbuliţi” (aluzie la ienicerii de cândva), pentru a pregăti poanta finală: „Am o propunere: să facem un festival lingvistic al rusoaicelor cu care noi, istanbuliţii moldoveni, ne-am căsătorit. Începem cu prezidentul… Sunt însurat şi eu cu o rusoaică. Dar o plesnesc peste guriţă când îmi stâlceşte limba. Procedez întocmai aşa cum fac arăpoaicele cu propriii lor copilaşi. Altminteri vor stâlci şi stihurile Coranului, şi înţelepciunea lui Mahomed”.
Vorbă să fie, că Vasilache o toarnă – hélas, acum la trecut! – în… Povestea vorbei! 26 noiembrie ’12
Acum citindu-i volumul postum Verzi suntem, verzi…, Litera, 2009, mă surprind trăgând cu urechea la text, şi asta deoarece „V. Vasilache vorbeşte cum scrie şi scrie cum vorbeşte. De oriunde ar porni autorul (…) şi despre orice ar spune, firul său narativ va trece cel puţin o dată prin pildele orientale sau prin logica noduroasă, dar gravidă de adevăruri, a unui unţeştean” (de la Eugen Lungu citire); parcă-l aud aievea: „Dintru întâi, ce va să însemne corlata? (…) corlata e o îngrăditură precară, umilă, sclipuită, înjghebată grabnic de o vădană (…) Înţărcuiţi în iastă corlată, onomatopeizăm, peizani ce am rămas. Păi, vorba e de fiinţa noastră din corlată. Altfel zis, dintre paranteze…” – iată cum reacţionează scriitorul la propunerea preşedintelui de atunci, Pentru Lucinschi, de a pune limba română între paranteze, într-o nouă redacţie a articolul 13 din Constituţia RM. Textul lui V. Vasilache se numeşte, în răspăr cu eseul lui Valentin Mândâcanu care a făcut istorie, „Corlata fiinţei noastre”, şi este exemplar pentru felul autorului Poveştii cu cocoşul roşu de a-şi construi discursul – fiindcă după ce ex-preşedintele ia limba română între paranteze, publicistul nostru scoate în faţă spusa lui Heidegger: „LIMBA ESTE ADĂPOSTUL FIINŢEI”, toate cu majusculă. Credeţi că se opreşte aici? Da de unde! Dintr-un salt, ajunge de la Vasile Stati la… Statele Unite ale Americii, după care vine cu o iniţiativă: „să ne zicem… istanbuliţi” (aluzie la ienicerii de cândva), pentru a pregăti poanta finală: „Am o propunere: să facem un festival lingvistic al rusoaicelor cu care noi, istanbuliţii moldoveni, ne-am căsătorit. Începem cu prezidentul… Sunt însurat şi eu cu o rusoaică. Dar o plesnesc peste guriţă când îmi stâlceşte limba. Procedez întocmai aşa cum fac arăpoaicele cu propriii lor copilaşi. Altminteri vor stâlci şi stihurile Coranului, şi înţelepciunea lui Mahomed”.
Vorbă să fie, că Vasilache o toarnă – hélas, acum la trecut! – în… Povestea vorbei! 26 noiembrie ’12
