Deşi şi-a pierdut capetele iar cele pe care ministrul vrea să i le transplanteze au fost deja rejectate de Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetul a început să facă ordine în listele electorale şi să despartă viii de cadavrele politice. Sau, cel puţin, să se prefacă, iar speranţa multora este că, fără cap, procurorii ar putea fi mai imparţiali.
Politicienii de toate culorile fac de dimineaţa coadă la Direcţia Anticorupţie, să aibă timp toată ziua ştiriştii să le ruleze chipul dezorientat pe ecrane şi să titreze „senzaţional şi extraordinar, în direct”, comentatorii să bântuie studiourile de televiziune, să comenteze primele interceptări şi să transforme o anchetă penală, de multe ori bazată pe vorbe şi articole de presă, în condamnare publică, iar onoarea prezumată a acuzatului în cârpă de şters ratingul mass-media.
Pentru a raporta recorduri la hectar, Procuratura a şters din Constituţie şi din practica juridică prezumţia de nevinovăţie. Iar pedepsirea celor vinovaţi prezumtiv începe din chiar momentul în care sunt chemaţi la audieri, cu deplina complicitate a presei care are obsesia cătuşelor şi a zeghei şi care a încetat demult să mai fie apărătoarea necondiţionată a libertăţii oamenilor, a prezumţiei de nevinovăţie, a dreptului la intimitate şi a unei justiţii imparţiale.
Toată lumea ţine scorul şi calculează, în primul rând, daunele de imagine electorală, şi nu umbrele înlăturate de pe marele tablou al corupţiei. Pentru că, după cum spun mai toate sondajele de opinie publică, dacă e un gând unde se întâlnesc cu toţii este acela al generalizării corupţiei. Corupţia e un organism a cărui invazie parazitară a atins locuri atât de intime şi vitale ale societăţii încât a-l omorî pare mai periculos decât a-l întreţine şi a-l mângâia între urechi ca pe-un animal de casă.
Oamenii speră doar ca tsunamiul corupţiei să nu le mai spele portofelul şi conturile. Furaţi mai puţin, aşa sunt sfătuiţi oameni politici. Este un program politic transpartinic pe care însă nimeni nu se grăbeşte să-l pună în practică, să nu-şi strice proastele obiceiuri. A scoate hoţia din promisiunile electorale înseamnă a demola o întreagă construcţie politică şi a nemulţumi fatal investitorii partidului. Căci ce rost ar mai avea să se zbată atât pentru un fotoliu în legislativ sau în executiv, dacă nu pentru a-l închiria cu ora interlopilor şi finanţatorilor?
De altfel, politicienii ajung zilele acestea la Parchet pentru că, în loc să ieftinească pachetele promoţionale oferite afaceriştilor (că de! e şi-n corupţie o Black Friday, mai ales în preajma alegerilor), ei şi-au scumpit serviciile peste măsură. Denunţătorii nu s-au dus la procurori decât atunci când taxele suplimentare pentru intervenţiile la nivel înalt, pentru licitaţiile trucate, pentru atribuirile directe şi contractele personalizate au crescut peste nivelul inflaţiei. Iar politicienii au început să pună mult suflet în parteneriatele public-privat şi cer un preţ corespunzător pentru el, că doar e sufletul lor!
În aceste înlăţuiri de interese e tot mai greu să ne dăm seama cine e animalul de casă şi cine e stăpânul lui. Iar, pentru a fi oneşti, în cazul Trăşculescu, de pildă, preţul mare al mitei cerute se explică prin faptul că şi lanţul trofic la coada căruia se afla deputatul PDL era mai lung întrucât politicianul însuşi e doar un animăluţ de casă care parazitează partidul. Ia să fi mers în sus, către centrala partidului, influenţa nu ar mai fi costat atât pentru că nu ar mai fi fost scurgeri de energie financiară pe reţea. E drept că şi fiarele ar fi fost mai mari iar foamea lor mai greu de stăpânit.
Restul este spectacol televizat care transformă încleştările justiţiei cu criminalitatea într-o îmbrăţişare grotescă şi amicală. Pentru că lupta cu corupţia nu mai este de multă vreme o dovadă a sincerităţii celor care o poartă, ci doar o formă de a demonstra disponibilitatea de a pune în practică practici şi directive europene. Este o formă de supunere care nu are de-a face cu sinceritatea pentru că nu e dispus nimeni să lovescă în propriile interese.
Dacă anticorupţia ar avea şi un dram de onestitate în spatele circului televizat, partidele ar impune atunci modificarea regulamentelor parlamentare sau a legii salarizării care-i plasează mai presus de legea generală, ar restrânge sau anula lista de beneficii de care se bucură parlamentarii. Dacă ar fi oneşti, şi-ar asuma şi obligaţiile rezultate din platformele electorale sau din acel cod deontologic minimal care spune că trebuie să dai socoteală chiar dacă nu-ţi convine şi să răspunzi chiar dacă te doare. Dacă ar fi fost altfel, dosarele corupţilor, deja acoperite de verzeală, muşiţă şi praf, ar fi fost demult în discuţie nu acum, în zilele în care se redactează forma ultimă a raportului Mecanismului pentru cooperare şi verificare. Cu atât mai mult cu cât lupta anticorupţie îi protejează tocmai pe cei ale căror nume au devenit sinonime cu fărădelegea.
Oricât de spectaculoase par aceste perdele de fum, în spatele lor se proiectează jocul de umbre al corupţiei la nivel înalt şi nu puţini sunt cei care cred că imunitatea în aceste cazuri se explică prin faptul că protagoniştii dosarelor cu pricina sunt prinşi în umbrela de protectoare a greilor PDL, inclusiv a preşedintelui Băsescu. Preşedintele însuşi s-a scuturat de câteva dosare penale incomode invocând imunitatea. Iar faptele s-au prescris, aşadar poate face pe lupul de mare moralist.
Însă anchetele Oficiului european antifraudă (OLAF) pun în cârca foştilor miniştri PDL de la dezvoltare, muncă şi transporturi fraude sau nereguli de sute de milioane de euro astfel că acuzele preşedintelui că toată lumea e vinovată că fondurile europene nu au fost cheltuite ori au fost cheltuite aiurea nu fac decât să oculteze dorsala prădătorilor de partid, să nu se mai vadă ieşind din apele marii corupţii.
Aceste seisme penale bine orientate politic nu fac decât să accentueze impresia că justiţia este lipsită de semnificaţie etică şi că acţiunile anticorupţie nu vin din dorinţa de a neutraliza norii acizi ai moralităţii politice româneşti, ci doar din necesitatea practică de a-i mulţumi pe binefăcătorii şi finanţatorii sistemului. Plus că măgulesc aşteptările celor care vor să creadă în buna-credinţă a „establishment”-ului politic românesc.
Ceea ce ne aduce la o întrebare de ordin general: mai este important pentru un public anexat televizoarelor ce anume se petrece cu adevărat? Mai există publicul? Este un fapt dovedit că naivitatea electoratului continuă să fie captiva manipulărilor şi scut uman al schimbărilor bruşte de polaritate magnetică din politica românească. Nu cumva raza atomică a televizoarelor şi a manipulării prin informaţie a neutralizat simţul critic, nu comva, strivită de luptele convulsive între preşedinte şi şeful guvernului, între liderii politicii şi simplii pretorieni de partid şi între aceştia şi interlopii rău-platnici, opinia publică tinde să se dezmebreze, să dispară? Îl mai mişcă pe alegător ceva din programele politice, discursurile sau promisiunile politicienilor? Mai are alegătorul nu doar memoria trecutului, ci şi pe cea a viitorului promis cu atâta pompă şi fanfare? Dar cât de eficient mai este electoratul, altminteri principala putere în stat, de vreme ce votul lui a început să fie prezentat doar o anexă a democraţiei iar exercitarea lui- un pericol pentru siguranţa personală?
Încă preocupaţi să compromită referendumul din vară, apropiaţii preşedintelui mestecă fraze din Gustave le Bon şi sunt de părere că majorităţile electorale nu sunt semnificative decât ca sumă a tuturor relelor sociale şi că voturile date atunci au fost rezultate ale manipulării când nu au fost de-a dreptul falsificate. Însuşi preşedintele care, în vară, îşi îndemna simpatizanţii să nu voteze, recunoaşte că e în campanie electorală de când se ştie, avertizând că nu va ţine cont de majoritatea politică şi va numi un prim-ministru care să garanteze materializarea unui anumit program politic.
Dacă ne gândim şi la faptul că din urnele electorale pot ajunge în Parlament prin redistribuire, indivizi plasaţi pe ultimul loc, aleşi cu câteva voturi, iar structura Parlamentului poate fi manipulată prin negocieri, şantaje, mită, demisii sau reconfigurări de ultimă oră, este greu să ne dăm seama dacă votul omului simplu chiar mai contează şi dacă nu cumva animalele de casă au devenit letale.
