Pentru a citi capitolele anterioare, faceţi click aici.
Eu: Ha-ha-ha! Ziua naşterii mele – ziua morţii mele. Ha-ha-ha! Ziua naşterii mele – ziua mor... mor... mooor... Şi atunci... Şi atunci... Şi atunci?
Tu: Ce: atunci? Ce: atunci? Ce tot repeţi ca un... papagal: atunci?
Eu: Şi atunci... atunci... atunci de ce nu aş muri... chiar acum, în această clipă?
Tu: Ah, domnule al meu iubit: ar fi prea simplu să se rezolve aşa toate după cum vrea omul. Viaţa e grea pe lumea asta, e foarte grea. Dar moartea e şi mai grea!
Eu: Vrei să spui că moartea unui om e pe măsura vieţii lui? Cum i-a fost viaţa aşa îi va fi şi moartea?
Tu: Da, aşa este.
Eu: Şi atunci... şi atunci... şi atunci de ce nu aş muri în chiar clipa asta? De ce nu aş muri? de ce?... de ce?
Tu: Mai ai răbdare, omule, că doar mai ai a... întâmpina ziua ta de naştere. Că doar mai ai de încheiat anumite socoteli cu viaţa aceasta.
Eu: La ce bun ziua mea de naştere dacă ea este totodată şi... ziua morţii mele? La ce bun?... la ce bun?...
Tu: Dacă te întrebi astfel: la ce bun? la ce bun? la ce bun? atunci de ce nu te-ai întreba la fel şi despre: la ce bun viaţa aceasta? La ce bun chinurile acestea?... Pentru ca totul să se sfârşească în mod atât de absurd, cu o moarte? La ce bun viaţa aceasta pe pământ dacă tot se sfârşeşte cu o moarte?
Eu: Da. Da. Nu e nimic mai absurd decât viaţa omului, nimic mai absurd, nimic mai absurd.
Tu: Şi totuşi această făptură care se numeşte om, dar care nu este decât un vierme ce se agaţă de viaţă, se agaţă de viaţă în fiece clipă... se agaţă de viaţă...
Eu: Mi-am amintit un verset din cântarea ce se zice înainte de a-l coborî pe cel mort în mormânt: „Viermii sunt fraţii mei... viermii...”
Tu: Să lăsăm deocamdată acestea. Încearcă să te aduni, încearcă să te limpezeşti pentru că... ori astăzi, la sfârşitul zilei tale de naştere ori în altă zi, tot vine ea, ea aceea pe care n-o poate ocoli nimeni, va veni şi-ţi va cere socoteală. Îţi va cere să-i faci darea de seamă... Aşa că – pregăteşte-te! Pregăteşte-te! Viaţa e grea, dar nici moartea nu e uşoară.
Eu: Da. E grea... viaţa. Dar nici moartea nu... e... uşoară. Ştiu... pe parcursul vieţii mele am murit de câteva ori... Am murit... am murit... am murit... Şi mă mir cum de n-am murit definitiv! Ci am rămas să supravieţuiesc şi să ajung la acest hotar. Cum, Doamne, de te-ai îndurat şi m-ai lăsat? Ca să-mi duc crucea mai departe...
Tu: Lasă aceste lamentaţii, aceste romantisme, aceste poetisme... sentimentisme, lacrimisme, zi-le cum vrei... Adună-te, aşa cum ai ştiut s-o faci întotdeauna, scutură-ţi jegul de pe tine şi încearcă să-ţi faci summa vitae.
