Nu s-au răcit bine urnele că politicienii mai vor un rând. Tot pe socoteala votanţilor, desigur. Unii privesc cu mânie la votul abia pierdut, alţii, înfometaţi de profesie, la tururile electorale viitoare. Pretextul este, pentru primii, modificarea Constituţiei. Pentru ceilalţi, noua lege electorală. Deşi le prezintă drept urgenţe, s-au pierdut deja în sofisme. Politicienii Partidului Democrat Liberal, foştii puternici ai zilei de alaltăieri, readuc în discuţie modificarea Constituţiei adoptată prin referendum în 2009, folosindu-se de ocazie pentru a reactualiza o perioadă în care mai aveau un cuvânt de spus. E semn că înfrângerile repetate de anul trecut i-au umplut de nostalgie şi că speră, printr-un reflex autoreferenţial, narcisic, ca acela al broaştei din fabulă, să fie ce au fost, ba mai mult decât atât. Evident, PDL a pierdut trenul istoric din pricina aroganţei şi corupţiei sale direct proporţionale cu ridicolul dimensiunilor. Discuţia despre un parlament unicameral şi despre reducerea numărului de aleşi la 300 este paradoxală din partea unui partid care contesta cu succes primăvara trecută o modificare a legii electorale pentru micşorarea efectivelor din cele două camere. După alegerile din 2008 şi, implicit, pe când se vota referendumul, un an mai târziu, odată cu primul tur prezidenţial, PDL a deţinut controlul absolut în cele două camere unde a făcut legea proprie, transformată, de multe ori, în fără-de-lege. Chiar şi aşa, PDL a plasat mereu modificarea Constituţiei pe ultimul loc în agende, semn că referendumul din 2009 nu a fost altceva decât încă o perdea de fum să-i ameţească pe alegători.
PDL spera ca, după alegerile din decembrie trecut, Traian Băsescu să câştige pentru ai lui, cum ne-a obişnuit, majoritatea parlamentară prin negocierile de la masa verde. Masa verde îl inspiră. Mereu găseşte în mânecă mai mulţi aşi decât are nevoie. N-a fost să fie, şi de atunci PDL se împiedică în aripi, secte şi vestigii anatomice ca un supraponderal care a slăbit peste noapte. Poate de aceea se plângea zilele trecute însuşi preşedintele: “Când nu găsesc o solutie, se gândesc toţi la bătrânul Băsescu?” Această remarcă reprezintă o cotitură semnificativă în biografia de lider a lui Traian Băsescu. E semn că preşedintele se distribuie acum în rolul bătrânului înţelept care descâlceşte vieţile şi luminează căile apropiaţilor săi. După ce şi-a construit cariera pe imaginea de om activ, puternic, grabnic vărsătoriu de sânge nevinovat, jucând în afara regulilor şi a eticii şi câştigând din cauza indiferenţei generale sau pentru că i-a intimidat pe cei din jur, iată că acum se distribuie, flatant, în rolul pacificatorului sau şamanului, un om pur, spiritualizat, în contact permanent cu zeii. Nu a fost doar o alunecare de vorbe a preşedintelui. Senectutea înţeleaptă a preşedintelui şi-a început cariera în discursurile de partid. Primvicepreşedintele PDL Dorel Florea l-a comparat pe Traian Băsescu cu însuşi Corneliu Coposu, spunând că şi unul şi altul au pus mai presus de interesele partidului pe cele naţionale. Unii consideră că, pentru cel care a dezmembrat flota, CDR şi, implicit, PNŢCD şi le-a scos la vânzare, această comparaţie depăşeşte simpla linguşeală. Pentru Traian Băsescu, spun ei, interesele personale au fost mereu mai importante decât cele naţionale.
Cum-necum, chiar dacă marginal în preferinţele publice, istoria îl aşază din nou pe bătrânul combinator Traian Băsescu în centrul negocierilor politice. Poate pentru că destinul său politic este în joc şi în cazul modificării constituţiei (mandatul prezidenţial urmează să revină la 4 ani), şi în cel al modificării legii electorale. Bătrân, dar insuficient pentru a fi şi înţelept, substituie profunzimea cu şiretenia sa nativă: socializează cu adversarii de mai ieri, le laudă deciziile, spune că are speranţe în ceea ce-i priveşte, că are răbdare să-i vadă aplicând strategiile cu care au câştigat alegerile. Se mişcă încet pe scena politică, pentru a nu atrage atenţia când plantează capcanele.
Chiar şi aşa, când i s-a propus să renunţe la o parte din mandat, a tresărit de teama că, după terminarea mandatului, cu imunitatea compromisă, ar putea să încapă pe mâna actualei puteri. Uniunea social liberală a propus ca euroalegerile să aibă loc în acelaşi timp cu alegerea preşedintelui pentru a nu transforma anul viitor în întregime într-unul electoral. Este o propunere comică din partea unei alianţe pe care vacarmul războaielor interne a lăsat-o surdă, oarbă şi mută la orice avertisment extern. Deşi neatent la semnalele europene, lipsit de frământări faţă de raportul previzibil-critic al Mecanismului de cooperare şi verificare care ar putea fi publicat la sfârşitul acestei luni, uneori ironic, alteori evaziv când era tras de mânecă în legătură cu posibila îndepărtarea de la valorile europene, premierul Victor Ponta este preocupat acum de viitorul îndepărtat, când România va prelua preşedinţia Uniunii Europene în 2019. El spune că nu ar fi bine ca tocmai în acea perioadă scena politică internă să fie alunecoasă din cauza măcelului electoral. Pentru a potrivi acele ceasornicului şi a suprapune cele două tururi de scrutin, preşedintele ar trebui să renunţe la jumătate de an de mandat. Sau măcar să accepte, ca voievozii, un preşedinte din umbră în ultimele luni ale mandatului său.
Gândul că va avea succesori într-o funcţie în care se credea veşnic este oricum neplăcut pentru Traian Băsescu. Planurile sale de pensie au fost tulburate de înfrângerea răsunătoare a partidului său de suflet la alegerile de luna trecută şi, dacă nu intervine un incident salvator, cum ar fi alegerile parlamentare anticipate, nu poate spera, după aceea, decât să facă o cursă lungă, foarte lungă cu vaporul, poate se prescrie antipatia pe care a stârnit-o. Cu acest gând, preşedintele nu a spus “nu” acestei oferte. Deşi în ultima perioadă şi-a epuizat mare parte din energie pentru a se ţine călare pe caii cei mari şi pe fotoliul prezidenţial, supus tirurilor politice şi electorale şi considerat de unii piatra de moară care a scufundat vreo cinci procente din popularitatea PDL, preşedintele a spus mereu că poate renunţa la funcţia sa, dacă interesul general o cere. El a susţinut mereu că nu se agaţă de porţile Cotrocenilor şi că îşi dă demisia în cinci minute dacă este suspendat de Parlament. A mai spus că, dacă rezultatul referendumului îi este defavorabil, fie şi cu un vot, va părăsi Cotroceniul, pentru că nu vrea să-şi recâştige funcţia la masa verde. Mereu a găsit, însă, un motiv să n-o facă. Acum spune că acceptă să-şi dea demisia, dacă şi-o dau toţi cei 588 de parlamentari. În ciuda pretextelor economice invocate de premier, singura logică prin care îi poţi cere preşedintelui să-şi dea demisia cu şapte luni înainte pentru a desfăşura în aceeaşi zi alegeri europene şi alegeri prezidenţiale este cea a foamei de putere. Iar foamea orbeşte şi dezorientează. Pentru că nu a explorat toate mutările posibile, USL şi-a sacrificat regina degeaba. Traian Băsescu joacă poker, nu şah. El s-a folosit, ca în multe alte situaţii, de inerţia adversarilor pentru a scăpa de ei: le-a propus o condiţie greu de acceptat, ilogică din punct de vedere politic şi electoral, acceptabilă din punct de vedere constituţional, perdantă pentru câştigătorii de azi – dar suficientă pentru a câştiga în toate situaţiile. Fie o nouă majoritate electorală favorabilă succesorului său care va trebui să-i iasă din ţeastă cu platoşa pe el şi cu coada de topor în mână, să-şi apere creatorul, fie o campanie prezidenţială de un an, să uite oamenii ce aleg.
Oricum, de teama ca anul viitor să nu devină cu totul un an electoral, au început cu toţii să se pregătească încă de pe-acum pentru alegeri.
