Se pare că marele vinovat în scandalul care zguduie Moldova din decembrie încoace, de la funesta vânătoare din Pădurea Domnească, e presa. Asta lasă să se înţeleagă unii politicieni care s-au lansat în atacuri dure la adresa jurnaliştilor. Presa este, după opinia lor, „cea care a amplificat tragedia”, „cea care a înregistrat tendenţios declaraţiile liderilor de partid”, „cea care nu respectă durerea şi suferinţa familiei îndoliate”, „cea care vrea sânge şi vânează senzaţionalul”…
Luni seara, la un post de televiziune, preşedintele Partidului Liberal, Mihai Ghimpu, a acuzat presa, o parte a ei, pe care o consideră afiliată intereselor premierului Vlad Filat, că ar fi declanşat o campanie împotriva sa, deoarece îi reproșează lipsa de reacţie faţă de incidentul de la vânătoare şi faptul că nu ar fi chemat organele de drept să-şi facă datoria. Ghimpu a folosit calificative contondente de genul: presă „cumpărată şi răscumpărată”, jurnalişti „lingăi şi vânzători de ţară” şi alte expresii din acelaşi registru stilistic. Cele care au suportat această penibilă descărcare de nervi au fost moderatoarea Lorena Bogza şi redactorul-şef al ziarului „Adevărul Moldova”, Alina Ţurcanu, care nu făcuseră decât să-i adreseze preşedintelui PL nişte întrebări legate de evenimentele grave din ultimele săptămâni.
Atitudinea dlui Ghimpu a şocat o bună parte a opiniei publice şi organizaţiile media din Moldova. E trist că tocmai cei din partea cărora te-ai fi aşteptat la mai multă deschidere şi înţelegere faţă de rolul presei într-o democrație, adică politicieni de orientare pro-europeană de la Chişinău, se manifestă atât de intolerant, îşi varsă supărarea şi frustrările pe jurnalişti. Credeam că tradiţia intimidării presei a rămas o emblemă a guvernării comuniste, dar se vede că anumite reflexe autoritariste nu dispar odată cu schimbarea regimului politic, după cum nici corupţia nu este apanajul exclusiv al epocii Voronin.
Majoritatea politicienilor noştri au o mentalitate sovietică: ei nu se gândesc că alegerea lor într-o demnitate publică îi pune în serviciul poporului, nu-i plasează deasupra legii. Năravurile din partid, acolo unde toţi ascultă de „marele şef”, care nu admite să fie contrazis, sunt transferate, iată, şi în raporturile politicienilor cu mass-media. Cu unele excepţii, vreau să cred, pentru că nu mi-i imaginez, de exemplu, pe Iurie Leancă, Mihai Şleahtiţchi sau Corina Fusu răstindu-se la jurnalişti şi insultându-i.
Pe de altă parte, şi presa are o anumită vină pentru iritarea politicienilor. Există la Chişinău – nu e un secret pentru nimeni – jurnalişti şi instituţii media care execută comenzi politice, trădând deontologia de ziarist. Cunoscând realitatea acestei aserviri, unii politicieni tratează la grămadă, cu dispreţ, întreagă breaslă jurnalistică. E o nedreptate flagrantă, cauzată şi de faptul că presa nu ştie să se solidarizeze în faţa presiunilor politice şi a şantajului exercitat de unii oameni de afaceri.
Totuşi, dincolo de imperfecţiunile presei noastre de tranziţie, ca politician e bine să nu uiţi că a te supăra pe presă este contraproductiv. Presa, azi, ai impresia că te atacă, dar mâine tot presa ar putea să te salveze, atunci când te vor părăsi alegătorii, când te vor sabota instituţiile statului şi partenerii politici. În confruntarea politicienilor cu presa, ultima va avea întotdeauna câştig de cauză. Veţi găsi confirmarea acestei idei, o dată în plus, în cartea „Noul Machiavelli” de Jonathan Powell, consilierul-şef al fostului premier britanic Tony Blair, carte lansată în noiembrie trecut la Chişinău. Dintr-o asemenea lectură ar avea destule de învăţat atât politicienii care au „delirat” în legătură cu vânătoarea din Pădurea Domnească, cât şi cei care au tăcut în mod suspect, deşi ar fi trebuit să vorbească.
