Lui Crin Antonescu i-a făcut bine baia de aplauze de la congres. În ciuda corului de cassandre care l-a însoţit până în sală, s-a ţinut bine pe picioarele din spate şi a reuşit să scoată din mânecă jokerul câştigător: primarul Sibiului, om serios, simbol al lucrului bine făcut, direct şi lipsit de alunecuşuri politicianiste ca o autostradă nemţească, a fost ales, prin derogare de la statutul partidului, în funcţia de prim-vicepreşedinte.
PNL are pe frunte zgârietura unui glonţ ratat la mustaţă în zilele Congresului: aripa Chiliman, adică a nemulţumiţilor de profesie (şi, în primul rând, a celor nemulţumiţi de perpetuarea lui Crin Antonescu la şefia PNL), a descoperit că singură nu poate zbura şi nici nu a avut curajul deocamdată să se anexeze pe spinarea unui partid în cădere, adică a Partidului Democrat Liberal, care ar avea nevoie acum, în plină confuzie postapocaliptică, să împrumute de undeva un tub de oxigen.
Aşadar, PNL a reuşit, prin prezenţa lui Iohannis să dea senzaţia că n-a pierdut busola, că a fost doar uşor dezechilibrat de cursa electorală şi că începe să se recupereze. Pus în fruntea partidului, e greu să-l ratezi pe dl Iohannis care te întâmpină cu zâmbetul trist al unui om prins de treburi. De altfel, omul a ţinut, imediat după, o conferinţă de presă în care a spus direct că a intrat în PNL pentru ca Sibiul să devină capitala unei regiuni de dezvoltare. E drept că figura lui serioasă şi pusă pe treabă ecranează paraziţii politici care au înnegrit orizontul moral al partidului.
E greu de crezut că politicienii care şi-au imaginat că Sorin Frunzăverde, Gigi Becali şi alţi mercenari politici ca ei aduc un plus de valoare partidului lor ar putea considera că primarul Sibiului întregeşte doctrinar partidul sau limpezeşte apele tulburi în care pluteşte PNL. Mai degrabă îl consideră o unitate de măsură de referinţă pe care au pus-o în vitrină pentru a vedea cu toţii că PNL a rămas frecventabil şi că este preocupat de standarde. Iar prezenţa inocentului Klaus Iohannis gata să înghită broasca zilnică, chiar şi pe cele destinate lui Crin Antonescu, ne face să uităm marele perdant al Congresului, Călin Popescu Tăriceanu, care şi-a pierdut elanul loviturii finale transformând-o, de ochii lumii, în îmbrăţişare.
Congresul nu a dus la destrămarea partidului, semn că doar orgolioşii ar vrea scindarea unui partid la putere care, de mai bine de un an, şi-a umplut structurile de conducere cu oportunişti. Oportuniştii sunt un indicator exact şi invers proporţional al purităţii doctrinare, dar şi în mod direct al puterii politice, aşa că e bine ca înainte de a încerca să dai o lovitură de partid, să verifici mercurialul şi statisticile oportuniştilor. Oportunismul este la putere în România, indiferent de partidul pe care-l parazitează.
Însă chiar şi-aşa, a rupe firimituri din PNL nu are nicio relevanţă. Ce ar fi de rupt dintr-un partid în care centrii de putere, bani şi influenţă sunt repartizaţi atât de eterogen şi, desigur, descentrat? Pare a fi un organism care, pentru a se adapta, şi-a simplificat anatomia şi funcţiile, putându-se reproduce prin sciziparitate. Rândurile pestriţe ale participanţilor la congres, pline de dezertori, apostaţi, recent convertiţi ne fac să ne întrebăm care mai este culoarea partidului după atâtea combinaţii? Ce doctrină mai reprezintă? Dar ce politruc şi-a mai pus problema asta de 70 de ani încoace?
Politicienii români cultivă, din instinct de supravieţuire, biodiversitatea doctrinară căci pluralismul le asigură eficienţa politică. PNL s-a scindat cu şase ani în urmă din cauza oportunismului partizanilor lui Traian Băsescu şi nici astăzi nu se ştie la cine a ajuns liberalismul. Partidul democrat şi-a schimbat orientarea politică peste noapte pentru că a găsit o nişă ecologică mai prietenoasă şi a putut face mai puţin dureroasă joncţiunea cu liberalii dezertori ai lui Theodor Stolojan.
Acum se pregăteşte pentru un congres care i-ar putea schimba din nou amprenta genetică. Se bat mai multe grupări, însă orbeşte, pentru că nimeni nu priveşte la adversari, ci la Traian Băsescu. Unii, reprezentând spiritul versatil al Partidului democrat, ar vrea să se despartă de Traian Băsescu, mai ales că acesta a ajuns la concluzia că nu poate fi pensionar după ce va pleca de la preşedinţie şi ar vrea să revină la timona distrugătorului.
Divorţul de Băsescu e un veto dat de foştii tovarăşi de drum pe care viitorul fost preşedinte i-a aruncat de pe punte hrană la peşti. S-au săturat să asculte de capul de familie şi vor să se emancipeze. Printre semnatari se remarcă şi foşti susţinători necondiţionaţi ai lui Traian Băsescu, aplaudaci sau bufoni de curte, dar şi Theodor Stolojan care dezgroapă o secure îngropată în lacrimi acum nouă ani, când şi-a cedat locul de prezidenţiabil pentru ca Traian Băsescu să ajungă la Cotroceni. Alt semn că oportunismul nu se pierde, nu se creează, ci doar se transformă. Cu toate aceştia, preşedintele Băsescu i-a repudiat, socotindu-i învechiţi, incapabili de reforme şi făcându-i responsabili de eşecul partidului.
Traian Băsescu s-ar întoarce, dar nu-l poţi pune în partid să depene poveşti, ci trebuie să-i rezervi cel puţin rolul pe care-l are Ion Iliescu în PSD sau chiar şefia partidului. Tocmai de aceea, Traian Băsescu le rămâne fidel Elenei Udrea şi Monicăi Macovei care-l doresc revenit la sânul partidului. Chiar dacă Traian Băsescu era un punct de întâlnire previzibil pentru cele două protejate, rămâne deopotrivă punctul slab al partidului şi singurul punct pe ordinea de zi a Congresului de peste trei săptămâni. Este plauzibil ca amazoanele, până mai ieri izolate una de alta din pricina geloziei şi incompatibilităţii morale, candidate azi la şefia partidului, să-şi dea mâna după Congres de dragul partidului şi al lui Traian Băsescu, să le arate celor din gruparea Blaga că preşedintele preferă biodiversitatea, dar nu suportă paraziţii.
Nimic nu pare mai important pentru preşedinte zilele acestea: nici respectarea imparţialităţii prevăzută de Constituţie, nici criza economică, nici cea socială, nici principiile de guvernare şi nici cabala cabalină care a ruinat exporturile de carne. Nu, importantă este supravieţuirea sa politică şi pentru aceasta este gata să se suie în orice hârb care-i pune cârma în braţe.
Se anunţă în fine, o luptă politică adevărată, nu baletul de până acum, iar culoarea partidului va fi o vreme roşie de la sângele vărsat. Măcar e real şi viu, nu doliul care a dominat partidul de când a pierdut guvernarea, primăvara trecută. PDL trece prin cumpăna celor care au slăbit deodată şi se împiedică în propriul semnificant, un partid diminutival prins în carcasa unui dinozaur. Oricum, pentru a se întări, partidul va trebui să se scindeze şi va fi interesant să vedem cum se va transforma proaspătul amputat în opoziţia eficientă şi combativă pe care şi-o doresc cioburile pătimaşe ale partidului.
