Demiterea guvernului Filat s-a produs, în pofida speranțelor că nu se va ajunge până acolo. Nu au contat avertismentele partenerilor occidentali – şi am avut în ultimele zile un adevărat pelerinaj al miniştrilor de Externe europeni la Chișinău. Nu au contat protestele societății civile și nici îndemnurile la responsabilitate, adresate de președintele Nicolae Timofti. Dorinţa de răzbunare a Partidului Democrat, după demiterea lui Plahotniuc, a fost mai puternică decât raţionamentele care pledau pentru păstrarea Alianţei, decât instinctul de conservare al clasei politice.
Votul comun al deputaţilor democraţi și al comuniştilor, plus grupul neutru dar cu opţiuni clare în momentele decisive al „neafiliaților”, a deschis calea alegerilor parlamentare anticipate într-un an când Republica Moldova urma să semneze documente fundamentale pentru demersul său european. Chiar peste câteva zile ar fi trebuit să se încheie ultima etapă a negocierilor pe marginea Acordului de Asociere. De-acum încolo sprijinul extern pentru Moldova va fi suspendat, deoarece nu se întrezăresc soluții care să-i aşeze la masa unor negocieri constructive pe foștii parteneri.
La capătul acestei răbufniri de orgolii, desfășurate după principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, intră în scenă Partidul Comuniştilor, iniţiatorul moţiunii de cenzură, şi nu va fi deloc o surpriză că se vor înteţi drumurile politicienilor moldoveni spre Moscova şi ale emisarilor ruşi la Chişinău. Semnalul pe care l-a primit Rusia, cea cu trupe de ocupaţie în Transnistria, este că moldovenii s-au plictisit să se integreze în Uniunea Europeană şi că ar fi rostul unui impuls siberian pentru a „pompa” un suflu nou, moldovenesc, în instalaţia lui Vladimir Putin, cel care a pornit o campanie de re-sovietizare a republicilor din fostul imperiu.
De ce această nouă sincopă în relația cu Uniunea Europeană? Iată câteva răspunsuri, cunoscute de altfel:
1. Clasa noastră politică nu are o gândire strategică, o viziune pe termen lung pentru Moldova. Ea înţelege administrarea puterii ca pe o şansă de a prăda ţara. Scandalurile din ultimele luni, cu toate fişierele expuse în public, au demonstrat perfect acest adevăr: apucături de interlopi care cred că au ajuns în demnităţi publice ca să domnească, nu să servească poporul.
2. O guvernare de coaliție în Moldova este subminată de ambiţiile liderilor de partid, tot ei mari şi prosperi oameni de afaceri. Dorința lor de a controla instituțiile statului, pentru a-și proteja averile de proveniență dubioasă, îi plasează într-un acut conflict de interese în raport cu exigențele integrării europene. Rivalitățile economice şi violarea zonelor de influenţă, pe care şi le-au delimitat, stârnesc războaie fratricide între grupări şi blochează actul de guvernare. Urmează trădări, improvizarea unor coaliţii ad-hoc şi, mai ales, pedepsirea celui care a încălcat regulile de joc stabilite de comun acord.
3. Pentru a completa meniul dezastrului, intervin și speculațiile geopolitice. Şi chiar ne convine să spunem că „vecinul cel mare şi hapsân”, Rusia, a spulberat din nou visurile noastre. Sigur că Moscova foloseşte diverse mijloace, inclusiv agenţi de influenţă locali, pentru a ne ţine în prizonieratul ei, dar cred că factorii decisivi ai eşecului, la moldoveni, sunt mediocritatea, rapacitatea şi egoismul feroce al clasei politice.
Alegerile anticipate care vor urma cel mai probabil găsesc partidele din Alianţă într-o situaţie cât se poate de proastă. Ele nu au reuşit să schimbe în bine viaţa cetățenilor, iar proiectele anunţate vor fi abandonate. Îi va pedepsi electoratul in corpore, votându-i masiv pe comunişti, ori va avea capacitatea să discearnă pe cel mai puţin vinovat de acest dezastru? Aproape că nu mai contează. Am reintrat în ciclicitatea noastră obișnuită de popor lipsit de busolă.
