Negociatorii „tehnici” din fosta Alianță și-au încheiat discuțiile, mai departe se vor implica liderii politici. Pe parcursul acestor lungi
Negociatorii au făcut declarații vagi, de genul: „am analizat minuțios”, „vrem să eficientizăm”, „să acționăm coordonat”, „să eliminăm carențele”, „să colaborăm mai strâns”, „să prevenim crizele” ș.a.m.d. Neputând obține detalii concrete despre conținutul acestor deliberări, măcar glumele și buna dispoziție a negociatorilor au întreținut speranțele opiniei publice că nu e totul pierdut, că Alianța va fi reconstruită.
Încrederea că divergențele pot fi depășite și că programul de guvernare va fi reluat face de-a dreptul fictivă, ireală furtuna care ne-a adus pe aceste „recifuri” golașe: am în vedere capturarea instituțiilor de drept, atacurile „raider” din sistemul bancar, monitorizările Interpolului, contrabanda la graniță, devalizarea unor întreprinderi de stat, guvernarea la telefon, justiția selectivă… Or tocmai aceste fenomene au alimentat criza politică pe care a declanșat-o incidentul de la vânătoare, ele au constituit obiectul unor grave acuzații între foștii parteneri de guvernare. Ei bine, să stăm liniștiți: toate problemele se vor rezolva la masa discuțiilor dintre șefii de partide. La final, ne vom alege cu un nou prim-ministru, probabil Vlad Filat, cu un speaker, Marian Lupu, s-ar putea să avem chiar și un nou/vechi prim-vicepreședinte al Parlamentului și cam aceiași miniștri.
Nu spun că acest deznodământ al crizei ar fi bun sau rău, ci doar că este unul previzibil. Mai departe, dacă armonia dintre parteneri va ține măcar o lună, ne vom pricopsi și cu un proaspăt procuror general care va promite, ca și Valeriu Zubco, la învestire, să vegheze „imparțial” asupra legii, să-i pedepsească pe infractori, să apere demnitatea și integritatea cetățeanului.
Și atunci mă întreb: la ce bun ni s-a oferit acest spectacol grotesc, cu „raideri” fioroși și cu feți-frumoși deciși să taie capetele hidrei oligarhice, dacă ne întoarcem în punctul de unde am plecat? Din câte se pare, va triumfa logica celor ce susțin că greșeala lui Filat a fost nu faptul că a pornit – anapoda, fără a fi pregătit! – un război cu Mafia. Greșeala sa a fost că a denunțat acordul Alianței. Și nu contează că „denunțarea” s-a dovedit doar un gest simbolic, un fel de a semnala societății că ceva e putred în Danemarca, pe când demiterea guvernului a fost o acțiune cu repercusiuni practice imediate, și anume: zdruncinarea încrederii Occidentului în clasa politică moldovenească. Mânia partenerilor de coaliție a fost devastatoare, iar acum, cu „opera” răzbunării lor în brațe, încearcă, spun ei, să salveze interesul național.
Știm că ceea ce îi obligă pe liderii politici să găsească un compromis nu este căința pentru relele săvârșite, ci neputința de a-l doborî… pe celălalt și, mai ales, neputința de a învinge dezamăgirea și ostilitatea electoratului în cadrul unor alegeri parlamentare anticipate pe care, culmea, nici măcar comuniștii nu și le doresc, pentru că au nevoie de timp spre a insufla încredere „trupelor” lor dispersate și demoralizate din teritoriu.
Moldova, desigur, se va mișca spre Europa. Dar nu va mai fi un „salt pe scurtătură”, nu va fi o defilare pe podium, ci un mers chinuit, cu zvâcnete entuziaste și replieri penibile, precum ne este caracterul. Rolul istoric al Alianței pentru Integrare Europeană a fost acela de a ne elibera de iluzii, acela de a ne ajuta să înțelegem în ce țară trăim. Iar lecția sănătoasă pe care sper că am însușit-o sună așa: să nu-i credeți pe oamenii politici și să nu-i iertați, până când nu-și vor dovedi prin fapte minunatele lor intenții.
