La împlinirea a 95 de ani de la unirea Basarabiei cu România pe 27 martie 1918, la Chișinău au avut manifestări publice la care unii politicieni au sărbătorit, iar alții au înfierat unirea. Istoricul Gheorghe Cojocaru i-a spus lui Radu Benea că aniversarea a fost marcată nu doar de politicieni:
Gheorghe Cojocaru: „La împlinirea a 95 de ani de la realizarea Unirii teritoriului dintre Prut şi Nistru, dintre vechile hotare cu Austro-Ungaria şi Marea Neagră, cu statul român, se remarcă o creştere a interesului public faţă de acest eveniment istoric. O serie de manifestări ştiinţifice comemorative s-au desfăşurat în aceste zile şi se vor desfăşura în continuare în Chişinău şi la periferie, în stânga, dar şi în dreapta Prutului.”
Europa Liberă: Cum explicaţi acest interes faţă de un eveniment istoric care s-a produs aproape 100 de ani în urmă?
Gheorghe Cojocaru: „Ziua de 27 martie 1918, când Basarabia a revenit la spaţiul general românesc, este una din puţinele date remarcabile din istorie, cu o puternică încărcătură pozitivă, luminoasă, datorate energiei populare creatoare, voinţei unei clase politice curajoase, responsabile, şi profund ataşate sentimentului şi interesului naţional. 95 de ani în urmă, Basarabia îşi lua soarta în mâini şi îşi decidea destinul care nu putea fi decât unul şi acelaşi, împreună cu întreg poporul român. Revenirea sa acasă i-a asigurat încrederea în ziua de mâine, dobândirea unor drepturi naţionale şi democratice de care nu s-a bucurat până atunci, ca şi sentimentul de regăsire, într-o lume cu care împărtăşeşte din cele mai vechi timpuri aceleaşi tradiţii, aceeaşi credinţă, istorie şi limbă românească. Probabil, nevoia de a evoca şi omagia, de a descifra şi de a percepe începuturile şi orizonturile unui univers românesc comun, în condiţiile complicate de astăzi, se face tot mai prezentă în diverse medii din societatea actuală.”
Europa Liberă: Se putea face Unirea fără Sfatul Ţării?
Gheorghe Cojocaru: „Decizia de unire propriu-zisă a fost, după cum bine se ştie, opera Sfatului Ţării, o instituţie legislativă, formată la finele anului 1917, cu o largă reprezentare naţională şi politică. Sfatul Ţării a fost el însuşi un organism eminamente democratic, o veritabilă instituţie parlamentară, care a concentrat cele mai reprezentative forţe sociale şi care a activat ca un parlament cu o legitimitate deplină, iar înseşi Republica Democratică Moldovenească, declarată şi formată de Sfatul Ţării, în teritoriul Basarabiei de atunci, a fost o entitate construită pe largi principii democratice. Asupra întrebării pe care aţi formulat-o a existat o dezbatere în acea epocă, în preajma unirii, atunci când un grup de mari latifundiari basarabeni ceruseră regelui Ferdinand al României să decreteze direct unirea Basarabiei, ocolind Sfatul Ţării. Nu s-a dat curs unei asemenea propuneri. Aceasta fiind încă o dovadă că Sfatul Ţării era cel care avea realmente competenţa necesară să se pronunţe asupra destinului teritoriului dintre Prut şi Nistru.”
Europa Liberă: Odată ce există acest interes faţă de istorie, faţă de ceea ce s-a întâmplat aici 95 de ani în urmă, de ce nu există nici astăzi la Chişinău un muzeu al Sfatului Ţării?
Gheorghe Cojocaru: „Da, într-adevăr, deocamdată s-a reuşit doar instalarea unei plăci comemorative pe clădirea în care a funcţionat Sfatul Ţării şi în care, în perioada interbelică, s-a aflat Facultatea de Agronomie a Universităţii de Iaşi, iar după război Institutul Agricol şi, în prezent, Academia Naţională de Arte. Este de datoria autorităţilor municipale şi centrale să dea răspuns la această întrebare pentru că iniţiativa deschiderii unui muzeu al Sfatului Ţării a fost lansată cu mult timp în urmă, de diverse structuri ale societăţii civile, iar în acest caz, dacă va exista şi voinţa decizională, cu mijloace puţine, se pot face într-adevăr lucruri mari.”
