Comisia Europeană speră sa primească pînă în vară acordul celor 27 de membri pentru a începe negocierile cu Washingtonul în vederea creării unei „piețe comune transatlantice“.
Deja, cultura și audiovizualul se anunță ca niște obstacole în negocieri. De-a lungul anilor ‘90, in vremea in care se discutau acordurile GATT, care au dus la crearea actualei Organizatii Mondiale a Comertului, negocierile intre europeni si americani au fost pline de reprosuri si acreala, fiecare acuzandu-i pe ceilalti de rea-vointa in chestiunea regulilor concurentei. Principiul negocierilor era ca toate schimburile comerciale internationale sa aiba loc exclusiv pe baza legilor pietei.
Se ajunsese insa la un blocaj total intr-un domeniu cu totul neasteptat… sau, in orice caz, neasteptat pentru europeni. Statele Unite le cereau europenilor nici mai mult, nici mai putin decat sa puna capat subventionarii „industriei cinematografice”. (Sintagma nu e inocenta, ea vine tot din Statele Unite, unde cinematografia este intr-adevar o „industrie”, care nu cere participarea financiara a guvernului sau a autoritatilor locale.)
Era exemplul perfect al unei neintelegeri culturale, lucru vazut si in ciuda neputincioasa a negociatorilor europeni, care stiau foarte bine (dupa cum stiau si americanii) ca fara bani de la stat, prin intermediul ministerelor Culturii, al comisiilor nationale pentru cinematografie sau al televiziunilor publice, cinematografia europeana nu ar supravietui.
Europenii au continuat sa negocieze, intelegand că termenul de „cinema” e inselator, pentru ca nu acopera aceeasi realitate de o parte si de alta a Oceanului. Pentru europeni, cinematografia este o arta. Pentru americani, cel putin in conceptia puterilor publice, filmul este „entertainment”, adica divertisment, iar divertismentul nu poate fi decat o industrie, deci nu trebuie subventionat.
In cele din urma, s-a ajuns la un compromis si europenii au obtinut ca in textul acordurilor sa poata fi introdusa expresia „exceptie culturala”, care le ingaduie tarilor vechiului continent sa continue sa plateasca pentru a produce filme pe care deseori nimeni nu vrea sa le vada, dar care permit unui intreg grup socio-cultural sa functioneze, contribuind in acelasi timp la mentinerea identitatii europene... cu toate exceptiile ei.
