Există personalități în lumea culturală a căror figură îți devine de-a lungul anilor atît de familiară și apropiată încît dispariția lor o resimți dureros, asemenea pierderii unui prieten. Violoncelistul ungaro-american Janos Starker, a cărui plecare din viață a fost anunțată duminica trecută, de la Bloomington, din Statele Unite, face parte din această categorie și nenumăratele evocări apărute în presă și pe bloguri în întreaga lume o atestă. Iar faptul că a fost un mare admirator al lui George Enescu, pe care îl evocă în lumea muzicală post-belică din România, pe care a cunoscut-o, face firească și o scurtă evocare pe undele Europei Libere.
Într-un interviu consemnat în 1980 într-o revistă americană, la fel ca și într-o altă mărturie, înregistrată video în Germania, la Academia Kronberg, violoncelistul insista pe ceea ce a resimțit întreaga viață ca o misiune: să transmită cunoștințele sale despre muzică și arta violoncelului generațiilor viitoare.
„Ceea ce vreau să fac - spunea el în Statele Unite, unde a devenit cetățean american - este să influențez viața muzicală a țării producînd muzicienii cei mai buni din cele mai bune orchestre”. La Universitatea Indiana, de la Bloomington, unde a predat aproximativ 30 de ani, concomitent cu o carieră relativ încărcată de solist, a reușit performanța de a atrage un număr record de elevi. Numărul celor înscriși la studii a ajuns de la 700, la sosirea sa, la 1700 în 1980, după 20 de ani de cursuri.
Viața lui Janos Starker cu peripețiile ei, unele extrem de dramatice, altele, mai tîrzii, frizînd comedia, este o ilustrare perfectă a istoriei secolului XX, cu păcatele și reușitele ei. Născut în 1924, la Budapesta, în familia unui croitor evreu, copil minune, dar, sublinia el, nu din categoria celor exploatați de părinți și mediul înconjurător, Starker s-a distins ca violoncelist de timpuriu, dar cariera avea să-i fie oprită de război și de persecuțiile antisemite.
Avea să scape de la deportare, sub regimul fascist maghiar și apoi a doua oară sub ocupația germană, ca și părinții săi, grație unor cunoștințe umane și a unui pașaport suedez din seria celor furnizate de celebrul diplomat Raul Wallenberg.
Imediat după eliberarea Budapestei, în 1945, pentru a evita o înrolare în brigăzile de muncă organizate de sovietici, pentru mulți o a doua deportare, pleca peste noapte, împreună cu soția sa pianistă, în România, la un bun prieten, violonistul Gabriel Banat, stabilit la Timișoara. Acesta fiind plecat la București, aveau să rămînă acolo timp de două luni, „adoptați” de o familie de timișoreni melomani, Naschitzes și să-și cîștige viața în concerte private de muzică de cameră.
Renumele căpătat avea să-i faciliteze obținerea unor contracte de concert și recital în București, la Ateneu. La numai 21 de ani, i s-a propus chiar să devină violoncelist principal al Filarmonicii bucureștene, iar în vara aceluiași an Filarmonica din Budapesta, reorganizată, îi propunea, iar el accepta, postul de prim solist.
Revenit în toamnă la București, era invitat la o întîlnire memorabilă de către George Enescu: „am fost condus în studioul lui, unde am văzut un bărbat încovoiat, vorbind curtenitor și amabil. M-a întrebat despre mine, despre viața mea și mi-a sugerat să cîntăm împreună ceva de Brahms. A scos partitura Sonatei în mi minor și s-a așezat la pian... Am trecut prin sonată și cînd am terminat, mi-a spus: „Mi-l amintesc încă pe Brahms cîntînd-o”, iar după o pauză a adăugat: „nu se mai poate cînta cum a făcut-o el”.
Starker a fost invitat de Enescu și a doua zi la un recital în casa Cantacuzino, cu Sonate de Beethoven, un alt moment de neuitat pentru el întreaga viață. „A fost, probabil, singura dată în viața mea cînd ascultînd muzică mi-au dat lacrimile. De atunci, nu mi-a mai fost dat să aud muzică intepretată astfel...” - scria violoncelistul în memoriile sale, adăugînd că în decurs de opt zile a avut ocazia să-l audă și să-l vadă pe Enescu pe scenă în patru concerte, în calitate de pianist, violonist, dirijor și compozitor.
„Nici o mirare că îl consider cel mai mare muzician pe care l-am întîlnit vreodată!”
