Vineri, propunerea deputaţilor comunişti de a mări pragul electoral a fost susţinută de PLDM. Acesta a crescut brusc de la 4% la 7%, fiind votat în prima lectură. Şi ce să facem acum? Să ne bucurăm? Să aşteptăm soluţionarea miraculoasă a tuturor problemelor? Să fim serioşi, stimaţi ascultători! Problemele cronice ale ţării nu se soluţionează printr-o simplă creştere a pragului electoral. E nevoie de responsabilitate şi de sacrificiu în tagma conducătorilor. Dar există oare acestea în arena politică moldovenească?
Eu aş constata întîi de toate că joaca asta de-a pragul electoral a început încă în 2008. Atunci PCRM şi PPCD au mărit pragul electoral de la 4% la 6%. În ajunul alegerilor parlamentare din 2009, pragul electoral a fost coborît pînă la 5%. După care, în 2010, AIE l-a coborît pînă la 4%. Şi iată acum el se ridică din nou şi atinge o cifră-record de 7%. Aşadar, din 2008 noi ne ocupăm cu coborîrea-creşterea pragului electoral. Şi am obţinut rezultate spectaculoase în urma acestor coborîri-creşteri? Eu unul nu le văd. Viaţa oamenilor simpli a rămas aceeaşi, adică complicată. Dacă cineva are o privire mai pătrunzătoare şi vede mari realizări provenite din coborîrile-creşterile pragului electoral, îl rog să mi le înşire.
Nu vreau să merg într-atît de departe, încît să presupun, ca unii, că PCRM-ul şi PLDM-ul se răzbună pe democraţi şi pe liberali. Habar nu am dacă această ridicare a pragului electoral urmăreşte să împiedice accederea unor formaţiuni mici în parlament. Eu nu ştiu ce stă îndărătul acestui vot comun al comuniştilor şi liberal-democraţilor.
Pur şi simplu, viaţa în epoca tranziţiei m-a învăţat că modificările legislative sînt doar un soi de formă. Ceea ce contează cu adevărat e conţinutul. Ridicarea pragului electoral înseamnă instituirea unei noi forme. Ar mai fi nevoie şi de un conţinut mai valoros, adică de o guvernare mai eficientă şi mai responsabilă a ţării. Iar guvernarea asta responsabilă nu depinde neapărat de numărul şi mărimea fracţiunilor parlamentare.
